Am fost la mall la film ieri. Acolo unde cântă racii, ecranizarea romanului Deliei Owens, producţie semnată de Reese Witherspoon. Am fost la film singură, precizez, eu cu mine. Mai fusesem şi cu o săptămână înainte, tot singură, la Trenul Asasinilor. Când m-am dus să îmi iau biletul, am văzut pe ecranul casierei că locul meu era singurul rezervat din sală. O să proiectaţi filmul doar pentru mine? am întrebat-o pe tipa de la bilete. Da, de ce nu, mi-a zâmbit ea ridicând din umeri. Realitatea post-pandemică e aspră cu lumea cinema city-urilor. Alegerea de a merge la film singură a fost în totalitate a mea. Pot face limpede diferenţa între a fi alone şi a fi lonely. Îmi place să petrec timp cu mine însămi, mă simt confortabil în compania mea. Mă scot în oraş, iată, la film, la cumpărături, după-amiezele îmbufnate de toamnă le îndulcesc cu cărţi, cu jazz, cu sport, cu ceai negru şi plăcintă cu dovleac. Apreciez mult timpul petrecut numai cu mine, timpul meu negrăbit, lejer, spaţiul meu.
Şi cum stăteam eu în sala goală de cinema şi îmi făceam selfieuri doveditoare, aşteptând să înceapă filmul, am observat că nu mai eram singură. Pe rândul din spatele meu, cu două scaune mai la dreapta, se insinuase un bărbat. Un individ dubios, care evita contactul vizual când îmi întorceam capul spre el, apoi îmi arunca priviri piezişe şi libidinoase când nu mă uitam direct la el. Toate locurile erau libere, o sală întreagă, şi totuşi el se aşezase în mod deliberat pe rândul din spatele meu, asta m-a făcut să mă crispez instant. Ca să mai pun un pic de spaţiu între mine şi el, pretinzând că lumina nu cade într-un unghi convenabil pentru selfie, m-am mutat cu două locuri mai la stânga. Nu mă simţeam confortabil la gândul că îmi voi petrece următoarele două ore cu el acolo, prinşi în microcosmosul acela, izolaţi de lumea exterioară. Nu mă simţeam în siguranţă.
Luminile s-au stins. Am urmărit răbdătoare calupul de reclame după care urma să înceapă filmul. Am inspirat adânc şi am aşteptat. Frica e o emoţie iar emoţiile sunt iraţionale. Dacă vine cu o forţă copleşitoare, e un ecou al fricii din copilărie, un ecou rămas de la mini-me. Conştientizarea acestui lucru m-a ajutat. Am expirat îndelung şi am simţit cum starea de hipervigilenţă în care intrase mintea mea se estompa. Senzaţia cotropitoare de teamă începea să se risipească, dar nu total, ci ca ceva care se topeşte foarte încet în interiorul meu. Plus că ştiam cu exactitate unde se aflau cele două ieşiri din sala de cinema.
Acolo unde cântă racii spune povestea unei supravieţuitoare, Kya Clark, poreclită Fata Mlaştinii de către localnicii unui orăşel de pe coasta Carolinei de Nord. Părăsită de mamă, de fraţi şi de surori din cauza comportamentului abuziv şi violent al tatălui, părăsită în cele din urmă şi de el, tatăl alcoolic, Kya îşi clădeşte viaţa în cabana din mlaştină, în inima naturii, într-un ţinut unde totul e perfect sălbatic. Mlaştina, în engleză the marsh, locul unde se petrece cea mai mare parte a acţiunii filmului, e un personaj cheie al poveştii, stranie şi fascinantă, cu jocul ei de lumini, umbre, şoapte şi vânt. Vanity Fair scria despre carte:
Delia Owens explorează felul în care izolarea afectează comportamentul uman, precum şi efectul profund pe care îl poate avea respingerea asupra noastră.
Firul narativ se construieşte pornind de la perspectiva aceasta, a respingerii. În esenţă, Kya Clark a fost respinsă toată viaţa, în primul rând de mamă şi de fraţi, care, pe rând, au abandonat-o (ştia că tăticu’ era motivul pentru care plecaseră cu toţii; însă ce o măcina era că nu o luase şi pe ea nimeni), apoi de tată şi ulterior de societate. Mai exact, de ceea ce din inerţie numim ”societate” – o sumă de indivizi autoproclamaţi “buni”, seci pe dinăuntru şi cu comportament anti-social faţă de ea, Fata Mlaştinii. A fost numită vrăjitoare, stigmatizată, discriminată, exclusă, evitată şi apoi acuzată de crimă. Pentru că era diferită. Pentru că era mai comod să arunci vina asupra unui outsider, cum explică avocatul ei la proces, decât să evaluezi obiectiv faptele. Acţiunea e plasată în anii ’50 – ’60, vremuri în care acceptarea diferenţelor, toleranţa, incluziunea socială nu se numărau printre resorturile de bază ale societăţii, ne arată fără ambiguitate filmul.
Înţeleg de ce a plecat mama, fiind femeie eşti mereu susceptibilă de a deveni victimă, spune Kya la un moment dat, îţi trăieşti viaţa în aşteptarea următorului pumn. În trecut, mama ei fusese victima abuzurilor tatălui Kyei, acum Kya era pe punctul de a deveni prada lui Chase, un bărbat cu intenţii onorabile, cel puţin la nivel declarativ. Treptat, filmul ne lămureşte însă cu privire la persoana lui Chase. Acţiunile sale dezvăluie că e un mincinos şi un exploatator, un om care năzuieşte să exploateze mlaştina şi să o deţină pe Kya ca pe un trofeu, ca pe o curiozitate. Adevăratul Chase e abuziv şi asupritor, la fel ca tatăl Kyei, sub masca de gentleman se întrevăd atributele specifice masculinităţii toxice care, în acea perioadă, era social-acceptabilă. Când rostea cuvintele acestea, îţi trăieşti viaţa în aşteptarea următorului pumn, Kya încerca să se ascundă de furia lui oarbă, de violenţa lui revendicativă. Cuvintele ei, adevărul brutal din spatele lor, vocea ei domoală, egală, tonul simplu pe care le spusese, toate au plutit mult timp în aer deasupra mea, au rămas suspendate acolo, în sala de cinema, cu o vibraţie familiară. Povestea nu se concentrează neapărat pe aspectele abuzului sau ale condiţiei de victimă. Eu am interpretat-o mai degrabă ca pe o lecţie de supravieţuire, ca pe o poveste despre autodepăşire. O poveste a devenirii, spusă cu pretextul unui proces pentru crimă, în prezenţa neliniştitoare a mlaştinii care veghează mereu, vie, sălbatică, lipsită de cuvinte. Sintagma acolo unde cântă racii face referire la un loc îndepărtat în care poţi evada, un loc care te va conţine şi la adăpostul căruia îţi vei putea vindeca sufletul rănit. Filmul este vizual încântător, mlaştina are o poezie a ei, enigmatică, tulburătoare, m-a fermecat din start baletul penelor şi simfonia scoicilor pe care le colecţiona Kya. Suspansul nu lipseşte, tensiunea se tot acumulează până în momentul pronunţării verdictului la proces. Finalul vine cu o răsturnare de situaţie pe care eu, una, mi-am cam dorit-o, aşa, un pic, mărturisesc.
Poate că povestea e în cea mai mare măsură despre singurătate. Şi despre curaj. Sylvia Plath scria în Jurnalele sale “Am încercat din greu să mă întorc din nou în corpul meu. A fost un drum atât de lung până la picioarele mele”. Am coborât scările spre ieşirea din mall. Cerul era albastru de cobalt şi înserarea mirosea a Gărâna. Într-adevăr, cel mai lung drum a fost cel înapoi până la propriile picioare. Odată parcurs, odată ce mi-am reintrat în corp din lumile alternative în care tot evadam încercând să mă vindec, iată, lucrurile au devenit uşoare. După toate conştientizările şi asumările, mi-am rearanjat cu blândeţe plăcile tectonice ale sufletului şi realitatea e diferită, mai bine conturată, mai limpede, ca şi cum aerul în sine s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Şi nu mai simt nevoia să evadez. Realitatea (mea subiectivă) a devenit cel mai plăcut loc din lume. Asta nu înseamnă că n-o să-mi cumpăr cercei în formă de scoică.
PhotoArt: Iulia Mănescu
tipadelabanca 