Mâine

O seară posomorâtă de noiembrie. Ploua bacovian, 5 grade afară, real feel 1 grad, zicea aplicaţia de pe telefonul meu. Discutam posibilitatea de a adopta un câine pe care îl văzusem pe fb. Şi găteam. Părea o seară obişnuită de noiembrie când mi-a sunat telefonul. Detest să îmi sune telefonul, am aversiune la apelurile telefonice. Experienţa m-a învăţat că, de regulă, telefonul nu aduce veşti bune când sună. Era soţul unei prietene, mă suna pentru că ea era în spital, operată de urgenţă, în pericol de moarte. El era în drum spre spital, spre ea, s-a oprit la mine ca să îi dau ceva de care avea nevoie pentru internarea ei, formalităţi. Am ieşit în ploaia bacoviană, tremurând, cu hârtiile în mână, am stat cu el câteva minute şi l-am rugat să îmi spună ce se întâmplase. Mi-a descris durerile ei cumplite şi cum i se făcuse rău, cum o dusese la urgenţă. Gândurile mi se învălmăşeau prin cap, se izbeau cu putere unele de altele, ca într-un accident în lanţ pe autostradă. Îl priveam pe sub glugă printre picăturile de apă, omul înalt şi impunător din faţa mea, acum livid şi îngrozit şi simţeam cum mi se încrâncenează pielea pe mine. Doar era bine, vorbisem cu ea pe messenger cu o zi înainte, plus că ea era cea-mai-curajoasă-tipă-din-lume, cuvintele lui nu aveau sens. Încercam că cuprind cu mintea ce îmi spunea, ideea de ea în sala de operaţie, pe masă, câmpul steril, betadina, gravitatea situaţiei. Şi nu reuşeam. O greutate imensă părea să mă afunde mai jos, tot mai jos într-un abis acvatic. Mi se derulau prin minte imagini cu ea, puternică şi vulnerabilă şi încrezătoare şi autentică şi fragilă şi luptătoare şi kind şi toate atributele care îi compuneau frumuseţea şi nu eram în stare să zic nimic, să-i arăt lui niciun strop de empatie. Am deschis gura să-i spun ceva și nu am putut. Nicio încurajare, cât de mică. Să mă suni. Să îmi scrii, am îngăimat, şi propriile cuvinte au sunat înțepenite și deplasate ca niște porumbei morți căzuți în noroi. A plecat. M-am întors pe călcâie şi am străbătut încet aleea din faţa casei, năruindu-mă în interior. Am intrat înăuntru şi casa era încremenită într-un vid cosmic, plutea în derivă în spaţiu, nu mai făcea parte din universul tangibil. Toate lucrurile şi mobila şi obiectele erau înţepenite într-un fel de rigor mortis, nu puteam urni sau mişca nimic din locul în care se afla, iată nu puteam nici să deschid dulapul de bucătărie să îmi iau un pahar şi să îmi pun apă, mi-era imposibil.

Du-ţi frica până la capăt, am auzit vocea terapeutei mele răsunând în vidul care mă înconjura. Care e cel mai rău lucru ce se poate întâmpla? Un exerciţiu pe care îl învăţasem în terapie şi care mă ajuta să îmi gestionez frica. Care era cel mai rău lucru? Să moară. Ăsta era cel mai rău lucru care se putea întâmpla cu ea, pentru că moartea e ireversibilă, nu-i aşa, orice altceva se rezolvă. Nu vreau să moară. Nu vreau să spun adio, nu vreau să mă duc la înmormântare şi să îmbrăţişez mental sicriul ca să am o încheiere (closure) apoi să mă întorc în terapie şi să fac flotări emoţionale ca să procesez doliul. Nu pot concepe să moară, nu am dat liber la murit nimănui. Taci, ego, m-am apostrofat, de parcă eu aş decide cine moare şi cine nu, ridicol să gândeşti aşa. Nu e despre tine, nu o face despre tine, s-a răstit ego-ul. Păi nu e despre mine pentru că nu eu sunt întinsă pe masa de operaţie, între viaţă şi moarte. Şi e despre mine pentru că îmi provoacă emoţii şi sentimente, e despre mine în măsura în care simt, nu sunt din titan, sunt umană şi nici nu am foarte multă piele emoţională, simt totul abrupt şi ascuţit. E despre mine pentru că ea îmi e dragă.

Acum o operează. Deocamdată aştept, mi-a scris soţul ei din spital.

Am sunat la medicul meu de încredere, doctoriţa cu obiceiul supărător de a avea mereu dreptate şi am întrebat-o dacă crede că prietena mea o să moară acum. N-o să moară, mi-a răspuns ea şi m-am agăţat de glasul ei ca un înecat. Sigur că nimeni nu are cum să ştie asta, asta le spunem aparţinătorilor când au nevoie să o audă, îmi dădeam seama ce iraţional era totul în mintea mea, însă frica e o emoţie şi emoţiile nu trebuie să fie raţionale. Atunci am înţeles că nu mai eram cadru medical în momentele acelea, eram aparţinător, aveam eu nevoie să aud de la un medic că nu o să moară. Am ieşit în curte, la aer, aşteptarea se întindea acaparantă, imposibil de îndurat. 4 grade, real feel 0 grade, îmi arăta aplicaţia de pe telefon. 4 grade erau când s-a scufundat Titanicul. Eu nu simţeam frigul. Fizic, nu mai simţeam nimic, de fapt, şi asta era îngrijorător în sine. Mă mutam de pe un picior pe altul, într-un fel de ţopăit fără noimă. Nu mai simţeam nimic înafară de frică. Am intrat în casă şi m-am aşezat pe canapea. Nu mai aveam corp, nu mai aveam organe interne, în abdomen aveam o gaură neagră care aspira şi înghiţea totul în jurul meu. Pe Netflix se derula monoton un serial al cărui sens îmi scăpa, 1899, prea gotic pentru a fi Westworld, prea Westworld ca să fie cu adevărat horror. O înşiruire de cadre întunecate, o bună reprezentare vizuală a tuturor cuvintelor ca ominous, gritty, eerie, şi nimic mai mult. Am urmărit absentă jumătate de episod. În timpul ăsta corpul meu începea să cântărească tot mai puţin, cred că ajunsesem la 20 de kilograme, cum să cântăreşti ceva când tu ai o gaură în abdomen care absoarbe totul, aşa trebuie să fie haosul primordial. M-am dus la baie să fac pipi şi mi-am scos toate hainele, erau 35 de grade în casă, sau aşa le simţeam eu. Deşi eram liberă de orice contenţie sau constricţie, simţeam un fir invizibil în jurul gâtului care nu mă lăsa să respir, ca un lanţ care se încolăceşte în jurul unui butuc. Auzeam un vuiet ascuţit în urechi care acoperea orice altceva (high pitched ringing ar scrie subtitrarea pe Netflix). Dacii erau buni meşteşugari. Mânz, varză, viezure. Luceafărul poeziei româneşti. Apa fierbe la o sută de grade, unghiul drept la nouăzeci. Dacă asupra unui sistem în echilibru se acţionează cu o constrângere, echilibrul sistemului se va deplasa în sensul diminuării constrângerii. Dacii nu se temeau de nimic, numai că o să cadă cerul pe ei. În pofida riscurilor în creştere pe pieţele financiare, se observă o creştere a lichidităţii pe piaţa locală de capital faţă de perioada similară a anului trecut. Comuniunea om-natură în balada Mioriţa. Les cotes du Danubes, deux cent trois centimètres Braila. În societatea geto-dacilor nobilii erau numiţi tarabostes. Suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. Cine se trezeşte de dimineaţă, cade singur în ea. Franjuri de cuvinte şi limbaj de lemn, şabloane şi lozinci prefabricate repetate la nesfârşit în şcoală, făceam un efort conştient să-mi disloc atenţia de la frică. M-am îmbrăcat la loc şi m-am întors la Netflix, gaura neagră din abdomen absorbise totul şi probabil avea să mă înghită cu totul, mai cântăream numai 2 kilograme, atunci mi-a scris soţul ei de la spital.

A ieşit din operaţie, e ok. Avea 500 ml de sânge în burtă dar a zis doctorul că am ajuns la spital la timp.

Bleeding. Acidosis. Cold. The triad of death (Hemoragie. Acidoză metabolică. Hipotermie. Triada morţii), mi-a răsunat vocea lui Meredith Grey în urechi. Am respirat uşurată. Trecuse. Scăpase. Revenam încet la 54 de kilograme, cât cântăresc eu în mod obişnuit. Vuietul din urechi se oprise. Mă simţeam obosită de parcă seara ar fi durat 100 de ani. Epuizată ca şi cum aş fi luptat în Kiev – ştiam că e foarte incorect faţă de ucrainieni să pretind că ştiu cum e să lupţi în Kiev, dar aşa mă simţeam şi, repet, emoţiile nu sunt raţionale. Apoi mi-a scris ea, chiar ea. Se trezise. I-am scris că o iubesc, mi-a scris că mă iubeşte. Am ieşit în curte şi am plâns cu câinele meu foster pe care îl cheamă Vulpe, am plâns de uşurare şi de fericire. Nu se obişnuieşte să le spui pacienţilor după operaţie cât de razant au trecut pe lângă moarte, nu se face să le zici că tocmai au scăpat din prima îmbrăţişare a morţii. Mâine o să mă duc să o îmbrăţişez pe ea, nu sicriul ei, şi o să aibă pielea caldă şi moale şi parfumată cum are ea mereu. Şi o să-i duc floricioaice. Există un Mâine. Ce bine.

Foto: Floria Sigismondi, Doll Face (1997), MutualArt

2 gânduri despre „Mâine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s