Nu totul e despre bancă

 

El nu este

tatăl meu. Din punct de vedere al vârstei, ar putea fi, dar avem o legătură de sânge care face paternitatea imposibilă. De când mă știu eu, de când eram un ghemotoc mic, el este persoana pe care am adorat-o. Știi cum este să deschizi ochii în viața asta și să te trezești pur și simplu adorând o persoană? El este. A fost căluțul meu când eram mică, cel care nu era niciodată prea ocupat sau prea serios ca să se joace cu mine. El este cel care mă distra și cu care mă distram. Nu locuia cu noi, se mutase cu familia lui în alt oraș, nu foarte departe. Când eram eu mică, venea cu trenul. Apartamentul în care stăteam era destul de aproape de gară, auzeam trenurile cum vin și pleacă. Dintotdeauna mi-au plăcut trenurile – când auzeam trenul venind, știam că el e mai aproape, acuși ajunge și râde la mine și mă ia în brațe.

Când avea vreo 30 de ani (sau pe-acolo) s-a îmbolnăvit de hipertensiune arterială. „A făcut tensiune”, el fiind un temperament vulcanic și coleric. Tensiune pe care a hotărât să nu o prea bage în seamă, să o trateze când și când, în restul timpului ignorând-o cu obstinație. Doar e ditamai omul, e puternic, are 1,95 m, pachet de mușchi, fost înotător de performanță, ce contează o tensiune mărită? Nu doare, nici nu e acolo. Era un om activ și cerebral, energic și binedispus în cea mai mare parte a timpului, căruia îi plăcea viața. Nu, nu petrecerile, alcoolul, țigările, femeile, cărțile, pariurile, mașinile sau mai știu eu ce. Never. Nici măcar cafea nu obișnuia să bea. Când spun „îi plăcea viața”, mă refer mâncarea. O să îl parafrazez acum pe Andrew Davidson, cum scria el în romanul Gargui. Mâncarea. Grătare, frigărui, cartofi prăjiți, cărnăciori fripți, chifteluțe, șuncă, friptură, mezeluri, jumări, ochiuri, iahnie de fasole, ceapă, murături, cartofi, dovlecei, vinete, orez, antipaste, pâine, chifle, covrigi, pateuri cu brânză, spaghetti, macaroane, lasagna, mămăliguță cu brânză și smântână, banane, mere, portocale, struguri, căpșuni, afine, nuci și alune asortate, plăcinte, budincă, prăjiturele, ciocolată, joffre, fondante, chec, cozonac, turtă dulce, lapte de pasăre, lapte, iaurt, must, suc de mere, suc de portocale, bulion, sucuri, cola (încă mai citiți? verificam). Așa a venit obezitatea. Și diabetul zaharat împreună cu prietenii lui, antidiabeticele orale și insulina. Nici diabetul nu doare, să-l ignorăm, zic. Apoi a venit tromboza venoasă profundă și, după atâția ani în care inima a depus eforturi suplimentare ca să compenseze hipertensiunea arterială, a venit și cardiomiopatia dilatativă. Risc cardiovascular foarte înalt – au urmat câteva stent-uri, de ce nu.

În primăvară am avut extrasistole ventriculare. Eu, da eu. Le-a auzit medicul în stetoscop, în timp ce îmi măsura tensiunea, la un control de rutină, eu nici măcar nu eram conștientă de ele. Extrasistolele ventriculare sunt ceva ce nu ai aștepta de la o persoană de 30 de ani care nu are nicio problemă cardiacă în istoricul medical. Au urmat vizite la cardiolog, EKG, analize de sânge, you’re in good health, ce s-a întâmplat, traversezi o perioadă stresantă? În primăvară el a avut o hemoragie oculară, complicație a diabetului zaharat și nu a mai văzut. A venit aici în oraș la un renumit oftalmolog, la operație, în încercarea de a-și recăpăta vederea. Mi-am petrecut tot timpul liber cu el. Am fost împreună să ne tundem la o veche frizerie care exista de când eram eu mică. L-am scos la frappe la terasă în piața care e sufletul orașului, unde tot tineretul iese la suc și se simte încrezător în propria imortalitate. Spun „l-am scos” pentru că trebuia să îl ghidez pas cu pas, el nu mai vedea aproape deloc, pășea încet și nesigur și nu mă privea în ochi iar eu îmi aminteam cum era un munte de om și mă purta pe umeri și simțeam că pot atinge cerul de pe umerii lui. Mă făcea să mă simt invincibilă când eram mică, he was my team.

Anul ăsta am dat examenul de licență (alt domeniu, altă provocare) și el m-a sunat zilnic să îi povestesc cum îmi merge, să mă susțină, să mă facă să râd, să mă încurajeze. El e cel în brațele căruia te poți refugia când îți e teamă, pentru că el e puternic. Lui îi plac, mai presus de orice, copiii și animalele. El nu este, de fapt, nimic mai mult decât un copil mare. L-aș lua în brațe și l-aș întreba de fiecare dată: de ce ești tu așa, copile? De ce simți nevoia să îți faci rău singur? Să te abuzezi așa? Nu ți-a spus nimeni cât ești de minunat? Nu ți-a spus nimeni cât ești de iubit? Perfect? Nu, nu ești perfect, care dintre noi este? Ai defecte cât cuprinde, nu poate fi vorba de perfecțiune. Dar…

Ești minunat.

Te iubesc.

Într-o dimineață galbenă de toamnă, caldă ca un sfârșit de mai, eram la o prietenă, îmi făcea manichiura, când am primit telefonul. Mama mea, cu o voce albă, fantomatică (și mama mea nu e o antilopă speriată în lumina farurilor, e cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc) îmi spunea că el este în spital, trebuie să mergem acum la el, acum! în acel alt oraș în care locuiește. Așa că am fugit, cu unghiile proaspăt făcute, baby boomer se numea modelul, am traversat oceane și realități și coșmaruri și m-am târât afară din fântâni, înecată și tumefiată, cu pielea verde și îmbrăcată în alb, ca Samara, am uitat că nu știu să conduc și că nu am permis, m-am uitat pe mine, am uitat cine sunt, rigor mortis. Am ajuns la spital și el tocmai ieșise din sala de operație, toracotomie de urgență, avea pleurezie masivă la ambii plămâni. Insuficiență renală stadiul predializă și insuficiență cardiacă stadiul 4, ultimul pe scara NYHA (New York Heart Association) cu anasarcă. Știu, anasarcă, ce cuvânt complicat, dacă l-ai folosi ca parolă ar fi imposibil de spart, e aproape la fel de complicat cum e clivaj (combinația între clismă, chiuvetă și chiuretaj). Anasarcă înseamnă edem generalizat.

Îmi place foarte mult ziua mea. Ziua mea durează cel puțin 2 săptămâni în fiecare an, mă întâlnesc cu lumea, primesc cadouri și telefoane, sunt în centrul atenției, mă simt, în adevăratul sens al cuvântului, ca o sărbătorită. Oricâtă lume își amintește și mă sună de ziua mea, telefonul pe care îl aștept în fiecare an, apelul care mă bucură cel mai mult, este de la el. Și stiu că va veni într-un an o ziua mea în care el nu mă va mai suna. Pentru că nu va mai exista. Și mă tem de acel moment. Toți suntem muritori, toți murim, ce clișeu, cum ar putea să mă consoleze asta?

Măcar de aș înțelege că nu a fost niciodată al meu. Cum ar fi putut să fie al meu, ce sunt eu, proprietar de oameni?

O prietenă de-a mea și-a pierdut tatăl. Nu l-a pierdut ca pe un nasture, vreau să spun a murit, însă și mie îmi e greu să formulez așa, a murit, pentru că dacă o spun așa înseamnă acknoledge și acceptare. Era persoana cea mai apropiată de sufletul ei. Ea spunea că ar prefera să îl știe și legumă, în pat, numai să mai trăiască puțin, să nu o părăsească, să îl mai aibă aproape. Poate sună egoist, poate. Dar nu e ilogic ce spune ea: în timp ce persoana pe care o adori e în pat, viața îi e susținută de aparate, tu poți să speri și să te rogi în continuare ca medicina să avanseze atât de rapid încât să fie posibil un transplant de suflet – iei sufletul persoanei adorate din corpul său prăbușit și defect-beyond-repair și îl transferi într-un corp al unui pacient care e în moarte cerebrală, de exemplu victima unui accident de mașină care s-a lovit la cap, în rest perfect sănătos. Sigur că vrei să conservi persoana pe care o adori, indiferent de starea sa, până va fi posibil așa ceva, medical vorbind.

El este în viață acum. Eu sunt în fântână, cu Samara, și voi rămâne așa pentru că am senzația că e borrowed time, el trăiește un timp împrumutat, nu știu cât mai durează împrumutul. Bolile lui, comorbiditățile asociate îl conduc către un deznodământ implacabil, poate mâine, poate peste 20 de ani, nimeni nu știe. Încet, foarte încet, lent-insidios, se instalează în mine rigor mortis-ul. Sper și mă rog tot timpul pentru un transplant de suflet și pentru accidentul de mașină care îl poate face posibil. Pentru că eu nu știu să trăiesc într-o lume în care el nu este.

În toți copiii care întind mânuțe mici ca să îi iei în brațe, în toți pisicii care torc și fac 8-uri ca să îi drăgălești, el este.

El este.

(Te ador)

 

Foto: The Ring