Portrete

Am portret cu mine. Două, chiar.

De ce ai vrea să ai portret cu tine? De ce ai vrea să te priveşti tot timpul, să îţi vezi constant imaginea? Oamenii mă întreabă asta, prietenele mă întreabă asta. E o întrebare bună, recunosc.

Nu din ego, nu e despre ego.

Nu din infatuare.

Îmi place să mă văd pe mine.

Îmi place să privesc persoana frumoasă pe care am construit-o în terapie. În ochii-mei-din-portrete îmi pot vedea întreg parcursul, ca pe un film, de unde am pornit, o văd pe mini-me, fetiţa mică şi rănită pe care am vindecat-o încet-încet, pas cu pas. Văd straturi peste straturi de ţesut cicatricial pe care le-am debridat şi le-am eliminat, văd straturi peste straturi de iubire de sine pe care le-am aşezat acolo, încet, cu grija şi precizia unui chirurg.

Îmi place să mă privesc pe mine în portrete pentru că văd fiinţa nouă care se iubeşte autentic, pentru că văd femeia frumoasă care are încredere în sine, încredere adevărată, provenită din stimă de sine.

Îmi place cum m-am aşezat în mine.

Îmi plac culorile mele nebune şi sinesteziile din care sunt alcătuită, îmi plac emoţiile mele în toate nuanţele, de la turcoazul sărat ca bucăţile-de-mare, rozul-vanilie ca norii în care plutesc cu capul, până la violetul învolburat ca o partitură de violoncel.

Îmi plac portretele cu mine pentru că îmi place persoana care am devenit.

Îmi place de mine.

Ma iubesc chiar.

Azi e ziua mea, by the way.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s