Să ştiţi că eu am practicat distanţarea socială şi înainte să fie trendy. Nu îmi plac petrecerile, niciodată nu m-am dat în vânt după ele. Ieşeam uneori în cluburi, în genul acela de cluburi care implicau negreşit subsoluri, fum de ţigară, ojă neagră şi ţinte peste haine. Alternativul în astfel de locuri se naște și crește. E o chestie specifică adolescenței, avem nevoie aproape sistemic de umbră, de fum, de întuneric și de un iz de interzis. Înflorim mai lesne în cotloane, scriau cei de la Vice într-un articol. Apoi a venit 30 octombrie şi ne-a ars adolescenţa, atunci am început să simt că e momentul să închei capitolul hrube. Păstrez varianta festivalurilor şi concertelor în aer liber, cât vor mai exista şi acestea. Chefurile de apartament nu mă prea pasionează, am impresia că petrecerile gravitează în jurul unui vibe fragil și diafan care uneori lipseşte cu desăvârşire, din start, alteori există dar poate fi distrus în mod ireversibil printr-o simplu gest sau atitudine idioată. Exemplific în cele ce urmează.
Acum câteva sute de ani, before Covid Era, pe vremea când era social-acceptat să dai party indoor, m-am prezentat şi eu la o numită petrecere, debordând de un entuziasm pe care numai Daria Morgendorffer l-ar fi putut egala. Nu era vreo cină formală, nici măcar Christmas Party. Ceva casual, mi se spusese. Ok, sure. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, mă gândeam că îmi voi petrece seara gravitând în jurul umărului vreuneia dintre gazde, sorbind în linişte dintr-un coktail şi aşteptând să mi se facă cunoștință cu efectiv toată lumea de la party, cam la asta mă aşteptam. Am fost şi eu la un gathering în casa respectivă acum câteva săptămâni, probabil te vei simţi total inadecvată, o să vezi. Eu am comis imprudenţa să îmi iau şi câinele cu mine, rezultatul? Cele mai lungi 3 ore din viața mea, am stat jos la baza scărilor cu câinele în brațe toată seara. Cum de ce? Ca să nu murdărim, să nu deranjăm luxul, să nu întinăm pe acolo, îmi povestise un prieten.Oh, dar reuniunea se ține cumva într-un templu, despre ce este vorba? mă întrebam, ar trebui să mă trag în țiplă în prealabil? Prietenul meu mă avertizase că e genul de casă preţioasă în care nu se spune orez, se spune risotto și se bea vin scump, neapărat scump – ca să nu fie mediocru. Poate ar fi indicat să-mi scriu risotto pe palmă, m-am gândit, să nu uit termenul. În drum spre petrecere am smotocit cu meticulozitate doi câini uriaşi, perfect mițoşi şi prietenoşi; nici nu concepeam să apar la simandicoasa întâlnitură fără păr de câine pe rochie, în semn de protest, poate o să primesc și eu timeout și nu o să am voie să stau pe canapea, ci doar la baza scării, să vedem.
Am ajuns. Open space, bucătărie-living. Mai mulţi invitați ședeau moleșiți în jurul unei mese rotunde, focul ardea în șemineu, lumina era difuză şi în fundal răsuna o muzică indecisă, un fel de electro chillout ambient revolution unchained indesluşibil (cred că tocmai am inventat un nou gen). Un invitat care purta peste tricou și boxeri un halat de casă tip lord-britanic-bătrân-care-fumează-pipă a scos abil un pistol-replică a unei semi-automate și a tras câteva focuri în aer. Nu am tresărit; pistolul de jucărie mă speriase mai puțin decât o făcea vestimentația lui de nenea prea prietenos cu copiii în parc. Scena îmi amintea tare de un fragment din Pâlnia și Stamate a lui Urmuz: „Aceste ocupațiuni îndeajuns de obositoare îi fac, cu drept cuvânt, să se amuzeze, și atunci, ajungând uneori cu îndrăzneala până la inconștiență, se uită tustrei cu benoclul, printr-o spărtură a canalului, în Nirvana (care se află situată în aceeași circumscripție cu dânșii, începând lângă băcănia din colț), și aruncă în ea cu cocoloașe făcute din miez de pâine sau cu coceni de porumb. Alteori, pătrund în sala de recepție și dau drumul unor robinete expres construite acolo, până ce apa, revărsându-se, le-a ajuns în dreptul ochilor, când cu toții trag atunci, de bucurie, focuri de pistol în aer.”
Seara începea sub auspicii urmuziene, se pare. Am înțeles curând că focurile de pistol în aer nu semnificau vreun val de bucurie generat de venirea mea. Gazdele s-au arătat mai mult îngrijorate că nu au suficienți papuci de casă decât bucuroase de prezenţa mea. Cum nu îmi trecuse prin minte să îmi aduc de acasă papuci, m-am pregătit psihologic să defilez în botoșei-Pikachu sau orice alte încălţări ridicole mi-ar fi fost oferite. Să ne înţelegem, am fost educată să respect curăţenia şi regulile unei case, însă la petreceri nu ţin neapărat să mă descalţ, scuzaţi-mi precauţia. Experienţa m-a învăţat că, la majoritatea chefurilor, în semi-întunericul de la 3 dimineaţa pândeşte pericolul să nimereşti cu tălpile într-o băltuţă de bere vărsată te miri pe unde sau în alte capcane specifice, cred că ştiţi la ce mă refer. Regulile fiind reguli, mi-am lăsat curajoasă încălţările în faţa uşii de intrare, conform principiului “să nu murdărim camera de la stradă, camera bună„ și am încălțat cu grație papucii roz-fondant care cu greu mi-au fost puşi la dispoziție. M-am așezat pe o canapea unde părea să mai fie loc, înghesuind cu nonşalanţă alți doi invitați, am arborat o expresie plăcută și nu am încercat să fac conversație. Mă simţeam întocmai ca un breloc cumpărat din ocska piac.
Cum e? mi-a scris prietenul meu pe messenger.
Pe masă în fața mea apăruse un pahar de vin, gol. Nimeni nu m-a întrebat ce vreau să beau, nimeni nu mi-a oferit cafea/apă/orice, nimeni nu mi-a pus vin în pahar, i-am relatat pe mess prietenului meu.
Pentru că eşti o mediocră, m-a persiflat el. Nu meriți.
Mi-am înghițit zâmbetul acid care începea să mi se formeze pe buze. Nu eram chiar atât de apropiată de gazde încât să “mă simt ca acasă” şi să mă autoservesc cu chestii. Pe masă era un mic platou improvizat pe care lumea îl ignora cu ostentativă nepăsare, platou pe care se odihneau exact 3 șnițele, 6 chiftele și 4 felii de șuncă (pe număratelea). Mereu am detestat îmbuibarea, însă mi se părea curios un platou cu 3 șnițele și 6 chiftele pentru 10 oameni, bizar de-a dreptul. Adusesem o sticlă de vin de casă și o cutie cu prăjitură și pogăcele cu jumări, toate homemade; gazdele nu păruseră deloc impresionate, punga de cadou era abandonată la intrare. M-am ridicat tacticos și am scos vinul, mi-am turnat în pahar şi, cu degajarea mea caracteristică, i-am întrebat pe ceilalți invitați dacă doresc și ei, deşi nu eram eu gazda.
– E brut? a întrebat invitatul în halat de lord englez.
– Nu, e vin. Vin de casă, am replicat și mi-am impus repede să nu mai vorbesc cu voce tare decât dacă pronunț cuvinte ca risotto.
Invitații au atacat rapid pogăcelele, un deliciu, atât de bune că nici nu ajungeau în stomac, ci direct în suflet. Nu reuşeam să înţeleg cum funcţiona această reuniune – fiecare mânâncă şi bea ce şi-a adus de acasă? Ştiam că se practică şi felul ăsta de petreceri, dar de regulă astfel de detalii se stabilesc de la bun început şi invitaţii vin pregătiţi. Dacă nu aduceam eu prăjitură, vin şi pogăcele, cei prezenţi ar fi stat în continuare cu paharele goale, privind visător la cele 3 şniţele şi neştiind dacă trebuie să spere? Am apucat temătoare una dintre cele 6 chiftele disponibile – nesărată și foarte uleioasă, dacă mai mâncam probabil că ar fi început să-mi bată fierea în ţeavă. Plus că mai rămăsese un total de 5 chiftele, mă gândeam că nu se face să mănânc tot eu încă una, ca o nesătulă.
În timp ce număram resemnată cărţile din biblioteca de pe peretele opus, gazdele au desfăcut totuşi o sticlă de vin alb (brut, mă gândesc). Nu mi-a pus nimeni în pahar, nu am fost întrebată dacă doresc. Îmi concentram atenţia asupra cărţilor. Făcusem inventarul a tot ce se afla în bibliotecă, erau volume cunoscute ale unor scriitori contemporani, pe unele le citisem, pe altele le aveam pe bucket list. Le ordonam în minte alfabetic. Prima oară după numele autorului, apoi după titlul cărţii. Nu mai făceam faţă adrenalinei, zău. De fapt, nu făceam nimic, eram pur decorativă, stăteam ca un asparagus. Mă întrebam când aveau să înceapă discuțiile despre concedii exotice, croaziere, yachturi, cât câștigă fiecare, cine e mai dotat, prietenul meu mă avertizase cu privire la toate astea, încearcă să nu mori pe dinăuntru, îmi spusese. Nu a fost cazul, subiectele așteptate nu au fost abordate; am fost un pic dezamăgită, făcusem research despre vacanțe în Bali și uite cum rămâneam nevorbită și cu snobismul neexersat. Orele treceau. Unul dintre invitaţi era genul căruia îi place să se audă vorbind, cu preponderență despre sine, normal; şi-a exersat talentul de stand-up comedy toată seara. O invitată cu părul deosebit de roşcat râdea fals, fără să îl asculte, cu o veselie uşor forţată şi cu ochii nedezlipiţi de ecranul telefonului. Chiar aşa, dacă aş lua la întâmplare o carte din bibliotecă şi aş sta numai cu ochii în ea, ar fi la fel de social-acceptabil cum e să stai cu ochii în telefon la o petrecere? Rezultatul ar fi acelaşi, practic – aş sta cu ochii în ceva ce ţin în mână şi care îmi captează toată atenţia, de ce n-ar putea fi o carte, trebuie musai să fie un smartphone?
În continuare, ne-au fost prezentate două variante de panettone, unul simplu și celălalt cu ciocolată, gazdele nu ştiau pe care să îl înceapă. Doar ni le-au arătat, până la urmă decizia a fost că panettone se va mânca la o dată ulterioară la cafea, numai persoanele selectate fiind invitate la cafea. Eu nu am intrat pe short list, deci va fi no-panettone-for-me. Odată încheiat episodul „aproape-panettone”, pe masa rotundă şi-a făcut apariţia un mic platou cu brânzeturi şi fructe confiate, mic am spus. Din nou, platoul a fost unanim ignorat. E nevoie de generații pentru ca luxul să se transforme în rafinament, scria Ileana Vulpescu în Arta Conversaţiei.
– (aş putea citi o carte pe smartphone, cum de nu m-am gândit la asta mai devreme) –
Vinul era pe terminate, pogăcelele erau istorie, pe masă mai erau niște pachete de biscuiți Oreo pe care gazdele le împărțiseră amabil dacă vreți ceva dulce și un sos de smântână cu usturoi (Oreo şi usturoi, de ce nu? UstOreo). Invitaţii păreau somnoroşi, câţiva se uitau la clipuri funny pe youtube sorbind în tăcere ultimul rest de vin alb (brut, desigur), alţii povesteau încet și tandru despre cea mai tare experiență pe care au avut-o nu ştiu când. După aproape 4 ore de „petrecere” simțeam că am să mă metamorfozez în fluture. Mi-era foame, sete şi somn, dar vai cât mă mai distrasem. Dar vai!…
Am plecat, aşadar, acasă. În frigider mă așteptau cuminți cotoroage.
Next time o să vă povestesc cum mă distrez la nunţi.
Foto: Daria (MTV)
tipadelabanca 
🤘
ApreciazăApreciat de 1 persoană