Confused in Babylon

Îmi dau seama că am reuşit să-i derutez pe unii dintre cititorii mei scriind alternativ poveşti din bancă / poveşti din cabinet – care să fie prezentul, oare, vă înţeleg nedumerirea. Întru lămurirea situaţiunii: în bancă am lucrat demuuult, pe vremea când ursul mai avea coadă şi încă se foloseau faxuri. Timpurile complicate ale crizei economice le-am trăit în tranşeele bancare. Criza coronavirus şi pandemia m-au găsit, for a change, în domeniul medical, de-aia pot să vă povestesc cum se vede realitatea din cabinetul de medicină de familie, unfolding as we speak. Pentru azi, genul programului: cabinet.

Mă trezeşte o alertă de urgenţă de la ISU, nivelul de răspândire a Covid-19 este ridicat, telefonul îmi ţipă în ureche ca un animal muribund. Visam că e 9/11 şi sunt printre first responders, primii la faţa locului, mereu sunt first responder. Am citit un text despre muzeul 9/11 din New York, un articol scris pe un ton simplu şi penetrant, nu despre evenimentele de atunci, toată lumea le ştie, ci despre oamenii prezenţi în acel loc, despre poveştile lor. Îngrozitor de greu de citit. Am admirat curajul pe care l-au avut cei din echipele de urgență de a intra și urca în continuare în turnul de nord deși cel de sud s-a prăbușit lângă ei. Sigur că mă proiectez ca first responder, musai trebuie să salvez eu pe toată lumea, sindromul salvatorului se numeşte, am aflat în terapie.

Momentul în care plonjez în harababura de la cabinet. Sunt calmă. Sunt foarte calmă, îmi repet. 800 de mailuri, ordonanţe, ordine, decizii, hotărâri, norme de aplicare pe care n-o să apucăm să le citim în timp real. Ce facem? Cum procedăm? Lucrăm ca în bancă, haotic, sună telefonul ca la Info CFR, 8 telefoane în 10 minute, te ghidezi numai după bun simţ, mă simt ca la FrontOffice. Pacienţi cuprinşi de panică, o să rămân cu plămânii afectaţi? nu vreau să rămân cu sechele pulmonare…, pacienţi care negociază cu mine, ca şi cum aş putea să le obţin un curs mai bun pentru un schimb valutar. Încerc să îi liniştesc. (cum? nu ştiu.)

Meanwhile, vaccinarea antigripală. Circuit separat, fug pe coridor şi în sala de aşteptare, circuit separat, să nu uit să dezinfectez clanţele şi nu numai, the fresh smell of cloramină în the morning, raportările la DSP, monitorizarea pacienţilor Covid-pozitivi, iarăşi sună telefonul, pacienţi care nu vor să meargă la spital, deşi ar trebui, unii îngroziți să intre în sistemul de sănătate, alţii speriaţi că rămân fără concediu medical. Încerc să îi liniştesc. (cum? nu ştiu.)

Vorbesc la telefon, la două telefoane, fix şi mobil, mai trimit nişte mailuri, apoi scriu pe whatsapp. Nu mai ştiu ce vorbesc. Ce adresă aveţi în buletin, domiciliul, o întreb pe pacientă; nu ştie să îmi spună, îi trebuie variante de răspuns şi timp de gândire. Chiar nu înţeleg, nu îmi imaginam că e o întrebare aşa de complicată pentru o profesoară pe la 40 şi-un pic de ani care se pregăteşte pentru examenul de titularizare. Eu ştiu ce adresă am în buletin, domiciliul, m-am verificat, am ştiut chiar fără variante de răspuns, din memorie. Ai prea multe aşteptări de la oameni, îmi spune şefa între 2 telefoane. Da, o să-mi ajustez aşteptările. De la oamenii care urmează să se ocupe de educaţia altora n-o să mai aştept să ştie ce adresă au în buletin fără variante de răspuns, poate nu e un subiect predat la şcoala online. Îmi aduce aminte de celebra întrebare care m-a bântuit în bancă şi cu care voiam să îmi imprim tricou – ce scriu la nume?… (scrie “confused in Babylon”).

Trimit 3 ambulanţe acasă la pacienţi. Pun lampa cu ultraviolete în sala de aşteptare. Închis pentru dezinfecţie. Vin controale de la ISU, dacă sunt mai mult de 3 pacienţi în sală, medicul primeşte amendă. Să instalăm sistem de supraveghere video, îmi notez, caută soluţii. Altfel trebuie să îmi mut biroul în sală şi să fac pe gardianul. Oamenii nu înţeleg, nu vor să înţeleagă – respectă programarea, aşteaptă să fii chemat înăuntru (nu năvăliţi toţi în cabinet în gloate organizate, numa’ zic). O octogenară emanând ostilitate apare în sală fără programare şi fără mască, îi ofer una, o ia şi mi-o aruncă în faţă, cu ură. Da, fizic, apucă masca, o mototoleşte dispreţuitor şi o aruncă spre faţa mea. Cum scria Petro? Nu stau la întâmpinare pentru emoţiile voastre dezorganizate. Ba uite că stau, ăsta mi-e jobul, evidenţe, raportări, telefoane, confuzie generală şi emoţii dezorganizate. Nu sunt medic, nu sunt asistentă, momentan sunt animăluţul din imagine (priviţi imaginea), cel puţin aşa mă simt – drăgălaş de feroce și furioasă că nu știu cum aș putea să schimb ceva. Chiar pentru agresiuni fizice nu am fost pregătită, dar o să mă înscriu la nişte cursuri de autoapărare, krav maga sau altceva cu nume pretenţios, îmi notez.

Un pacient cu formă medie începe să se decompenseze în ziua 10 de Covid, face febră şi îi scade saturaţia de oxigen. E acasă. Acelaşi refren – nu la spital, nu la spital… Mi-e frică. Iau la rând izolaţii şi carantinaţii de pe listele noastre, le scriu pe whatsapp, pe fb, le trimit usolicited cat pics, îi rog să îmi trimită şi ei, ca să ştiu de ei. Mi-e frică. Pentru toţi.

Ce aşteptăm, scria recent Dr. Sandra Alexiu pe fb, ce aşteptăm în cabinetele de medicină de familie? Clarificări. Simplificare. Debirocratizare. Ca să câștigăm din timpul alocat hârțogăriei pentru a ne putea vedea și asculta pacienții.

Nicio clarificare încă. Telefoanele sună în neştire. Ca-n bancă. O să devină mai uşor să îi izolăm pe cei Covid-negativi, vor fi mai puţini.

Unui prieten i-au murit părinţii săptămâna asta. Amândoi. Înconjuraţi de străini îmbrăcaţi în combinezoane de cosmonaut, cărora nu le-au văzut niciodată feţele, reuşind, poate, să le înveţe doar vocea şi gesturile.

Am pus paharul gol în frigider şi sticla de Coca Cola plină în maşina de spălat vase.

Un ghem de haine şi un telefon mobil. Atât rămâne din părinţi. Şi probabil şi acelea trebuie sigilate în sicriu, nu ai voie să le păstrezi.

Trăiesc într-un turn de frică cu pereţi translucizi. Tot ce aş spune ar suna înţepenit şi nefiresc. Deplasat. Ca nişte porumbei morţi căzuţi în noroi.

Dormi. Na dormi, te provoc. Mă trezesc la fiecare două ore. Obosită. De întrebări, de nesiguranţe, de probleme.

Dacă saturaţia de oxigen scade sub 90%, spital, nu se negociază. Dacă scade sub 80% – te intubează.

Mă gândesc la cei din spitale – o mână de medici şi asistente se luptă cu o ţară întreagă care nu respectă măsuri simple de protecţie şi se îmbolnăvesc tratând bolnavii, iar alții îi înjură zi de zi sau îi fac mincinoși. Fain aşa. O doctoriţă care mi-a fost profămentor în şcoală, la o postare prin care îndemna civilizat la purtarea măştii, a primit pe fb comentarii de o virulenţă care m-a înspăimântat, citez unul dintre ele: MEDICI = CRIMINALI. Da, era pus semnul egal între cele două categorii şi eu iarăşi mă simţeam confused in Babylon.

Verific whatsapp, nu mi-a scris nimeni.

Am votat oare pentru alegerile din Statele Unite? Să nu uit să votez, îmi pun reminder.

Linişte în Covidlandia. Linişte şi haos. Dau regatul meu acum pentru un text scris de Simona Catrina despre debandada asta pe care o trăim în vremea marii molime.

Foto: Etsy.com

Un gând despre „Confused in Babylon

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s