Zidul

         Discuţie în faţa cabinetului, lângă alee se oprise un taxi din care cobora o doamnă octogenară.

        – Ar trebui să staţi acasă, i se adresă şoferul în timp ce doamna îşi căuta portofelul în taşcă.
– Am ieşit la cumpărături, răspunse ea defensiv.

        – Aţi ieşit şi ieri la cumpărături, şi alaltăieri, tot eu v-am dus. Nu aţi auzit la televizor?
Toată ziua anunţă… fiecare trebuie să stea acasă. Nu ieşim decât dacă e neapărat necesar.
– Ies la cumpărături în fiecare zi, replică doamna cu siguranţă în glas.
– De ce?! exclamă uimit şoferul.
– Să văd ce au mai băgat nou la supermarket, îl lămuri ea privindu-l semeaţă.
– E important să staţi acasă, sublinie şoferul cu un oftat, vizibil dezarmat de argument.
– Este între ora 11 şi 1, am voie să ies, se apără doamna.
– Da, însă e o diferenţă între să ai voie să ieşi şi să ai nevoie să ieşi. E bine să ieşiţi cât mai rar, o dată sau de două ori pe săptămână, continuă şoferul cu privirea omului care încearcă să rămână rezonabil. Riscaţi să vă îmbolnăviţi, e pandemie.
– Pandemie, auzi… Eu am trecut prin război şi nu am păţit nimic.
– Îi puteţi contamina pe alţii, puteţi transmite virusul chiar dacă nu vă îmbolnăviţi dvs… adăugă şoferul pe un ton de frustrare evidentă.
Probabil nu era prima pensionară pe care încerca să o convingă de importanţa statului acasă. Să-ţi pese de ceilalţi nu e tocmai o tradiţie la români, voiam să îi amintesc. Nu e sport naţional, cum e luatul de antibiotice ca pe Tic Tac. De ce atâtea aşteptări de la oamenii cu păr alb, părul cărunt nu conferă automat înţelepciune. De ce ar respecta ei carantina, măcar de dragul celorlalţi, de ce ar conta pentru ei un bine colectiv abstract mai mult decât contează oferta concretă de la supermarket?
Cu o expresie de hotărâre aspră pe figură, doamna octogenară coborî anevoie din maşină sub privirile uşor exasperate ale şoferului. Nu era deloc convinsă de raţionamentul lui, părea că toate cuvintele se loviseră de rezistenţa ei ca de un zid. O priveam cum se îndepărta încet, strângând tare mânerele caşcarabetei de pânză; un muc perfid începea să mi se prelingă stupid pe sub mască şi în momentul acela am înţeles cu tristeţe că e foarte posibil să mor în curând, eu şi restul lumii, contaminaţi fiind de pensionari zburdalnici pe care nici bomba nucleară nu i-ar putea împiedica să se plimbe, în inconştienţa lor, prin supermarket în fiecare zi.
#staţiacasă pentru mine, vă rog.

          Foto: Freaks (via Facebook)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s