Uriaşul bun şi prietenos

Stau în maşină şi mă uit pe geam. Şoseaua şerpuieşte uşor printre dealuri sterpe, decolorate în galbenul şters al ierbii uscate. Soarele nu se întrezăreşte, nori cenuşiu-stătut filtrează o lumină sură care mă face să mă gândesc la un tablou de Van Gogh şi viaţa îmi pare narată de vocea lui Meredith Grey pe fundal. Stau în maşină, dezmembrată. Bucăți din mine sunt pe bancheta din spate, împrăştiate, ca opera de artă a unui ucigaş în serie. Ar trebui să mă adune cineva şi să mă pună într-o pungă, să nu se rătăcească vreo bucată din mine pe undeva. Maşina rulează cu viteză constantă. Nu mă grăbesc, la capătul drumului ăstuia ce-mi pare infinit mă aşteaptă numai o absenţă. De ce m-aş grăbi? Pentru prima oară după mult timp m-am oprit din a-mi fi frică. Nu mai are de ce să îmi fie frică. El a murit. Ce era mai rău s-a întâmplat, scenariul cel mai urât din mintea mea a avut loc. Frica în care trăiam scufundată ca într-o fântână, ca Samara, frica aia care m-a măcinat constant – s-a terminat. Gata cu ea.

(Poate de-acum devin neînfricată. Fearless. Cum era el.)

Şoseaua e liberă, inspir lung şi am impresia că mişcările maşinii conţin o reală hotărâre, de parcă acestui scop i-a fost destinată încă dinainte de a fi construită. Simt la fiecare denivelare cum se ciocnesc bucățile-din-mine pe bancheta din spate, cum se freacă una de alta cu un foşnet iritant, fără să mă doară. Asta trebuie că simţi după ce ai fost eviscerată – nu durere, mai degrabă o senzaţie supărătoare de disconfort pentru că rinichii îţi stau pe umeri şi splina ţi s-a rostogolit pe genunchi. Încă funcţionez, chiar şi aşa. Dimineaţă, după ce am aflat că a murit, mi-am schimbat poza de profil pe fb, am pus o poză cu el, apoi l-am rugat pe iubitul meu să îmi cumpere becuri ca să le înlocuiesc pe cele două care s-au ars în bucătărie, am vorbit la telefon cu un curier, i-am spus că am un deces în familie şi nu sunt în oraş să preiau coletul, mi-a urat o zi faină, unii oameni atâta pot, de ce le-ai cere mai mult? Sunt convinsă că, undeva în lume, cineva are o zi faină. Nu eu, în mod cert. Nu ziua în care a plecat uriaşul meu bun şi prietenos.

Oraşul lui adoptiv, rece şi industrial, se răsfiră pe dealuri în faţa mea. Unii spun că e un oraş monoton şi desuet, mie îmi place mult, mereu l-am văzut desenat în mii de nuanţe, ultra HD, pentru că era al lui. Pentru că era el acolo. Acum îl traversez amorţită ca să ajung la el acasă. Cu coborâtul din maşină a fost mai dificil, până am adunat toate bucăţile-din-mine de pe bancheta din spate, nu-mi dăduse nimeni o pungă, a trebuit să mă recompun, să pun fiecare organ la locul lui, să mă montez la loc ca să pot merge. A fost un procedeu dureros, am tremurat şi m-am strâns în mine intrând în casa în care nu aveam să îl mai găsesc. Dacă ar fi aici mi-ar face o cafea la espressor, am sta pe terasă şi am privi munţii, ar râde de mine cum sunt pe cale să devin campioană olimpică la schi, m-ar aştepta cu ceva de ronţăit, la mâncare era specialist în orice e bun-bun, poate cu un gin tonic sau un Campari orange, pentru cineva care nu bea alcool făcea nişte long drinks memorabile. În loc de toate astea mă aştepta steagul negru arborat la poartă – e steagul piraţilor, aşa ar spune el, el glumea despre orice, mecanism de apărare îndelung exersat, cunosc, atât de bine cunosc.

A murit în somn.

M-am învârtit prin casa lui ca o fantomă prin propriul trecut. Aromele, culorile, formele, pisicile, rezonanţa lucrurilor mărunte, şapca lui cu tocul de ochelari pus deasupra, cutia lui cu medicamente, toate trezeau în mine amintiri care, la rândul lor, cheamau alte amintiri la suprafaţă. Câinii lui lătrau neliniştit în curte, rupseseră plasa anti-ţânţari de la geamul bucătăriei. Pisicul lui preferat, un Garfield rotofei ca un dovleac de plăcintă, m-a privit hoţeşte şi m-a şpriţuit calm pe piciorul stâng, aşa cum îşi marchează pisicile teritoriul. Mi-am aruncat repede o mână de apă pe blugi şi i-am şters cât am putut; am rămas cu ei vag pişaţi restul zilei şi probabil am mirosit în consecinţă.

Am ajuns la cimitir şi am urcat încet dealul până la capelă. M-am gândit la Petro şi la dealul unde se află mormântul lui Dragoş (Dragoş era numele lui, nu greşesc, aşa-i?), situaţia e cum nu se poate mai diferită, urcarea e poate la fel de grea, nu ştiu. M-am oprit la mijlocul pantei, aerul îmi opunea rezistenţă, aveam impresia că mă afund tot mai adânc într-un abis acvatic. Pe tăbliţa neagră din faţa capelei era scris numele lui, în etate de…, data şi ora la care urma să fie înmormântarea. Îl şi auzeam amuzându-se pe seama exprimării pretenţioase – în etate de. El glumea despre totul şi orice, pe seama sa şi pe seama tuturor, aşa de bine reuşea să îşi disimuleze cu umor durerile, cu umor din ăla spumos şi uneori abraziv-contondent, însă total lipsit de răutate. Ne-am oprit şi am aşteptat în faţa intrării câteva clipe, eu şi copiii lui. Nu ştiu ce aşteptam. Curajul să păşim înăuntru. Să ne trezim, totuşi, din coşmar. Un miracol. Să apară el şi să ne spună, râzând tare: ce v-am păcălit, ce moace aveţi! Era pustiu în cimitir. Şi linişte, atât de linişte că mi se părea că aud eternitatea. Nu mai respiram.

El părea că doarme.

Sigur că proiectez eu, m-am gândit. Rând pe rând, toţi cei care veneau la capelă exclamau pare că doarme, nu era o proiecţie de-a mea, uriaşul părea adormit acolo în sicriul prea mic – nu poţi să pui un om cu suflet uriaş într-un sicriu de dimensiuni standard, pur şi simplu nu poţi, sufletul lui nu e de dimensiuni standard. Nimic nu era schimbat la el, nici culoarea pielii, nici expresia feţei. Nu se poate să fie proiecţia noastră colectivă, halucinaţie colectivă, mi-am spus. Pare că doarme, vedem cu toţii asta. Apoi mi s-a părut că începe să respire şi am rămas acolo, mută, ţintuită, nu ştiu pentru cât timp, uitându-mă la el. Soţia lui îl mângâia pe mână, plângea şi îi zâmbea, repetând încet, ca o incantaţie –

Om fain. Om fain. Om fain.

Aş fi vrut să pot să îi zâmbesc, toată viaţa vederea lui mi-a declanşat instant zâmbetul Duchenne. În capelă era mai frig decât afară. Am pus mâna pe mâna lui şi am constatat că nu mai era nicio diferenţă de temperatură între noi, eram la fel de rece ca el. Seara, acasă, mă aştepta vechea mea prietenă, cistita.

În ziua înmormântării a fost soare. Cerul era perfect albastru deasupra cimitirului, un colţ de nor alburiu se zărea în vârful dealului. Undeva în apropiere, printre morminte, o pisică negru-lucios veghea desfăşurarea lucrurilor. Nu m-am gândit nicio clipă că ar fi el, spiritul lui. Deşi mă tot refeream la el ca the giant cat sau pisoiul gigantic, niciodată nu mi l-am imaginat a fi pisică neagră. Capela era plină de flori şi de coroane, se prăvăleau afară şi continuau în două stive de-o parte şi de alta a aleii, nu mai aveai unde să calci. Venise foarte multă lume. El era, fără discuţie, Mister Popularitate, toată lumea îl ştia pe ăla mare şi glumeţ, ăla simpatic cu gură mare.

El părea că doarme.

Era în continuare neschimbat. Eu îmi ţineam corpul cu mâinile ca să nu cadă părţi din mine pe jos, printre crini şi frezii, aveam senzaţia de desfacere în bucăţi, de pulverizare. Mi-am ţinut mâna peste mâinile lui cât am putut când a venit momentul de adio, am prelungit atingerea cât de mult a fost posibil, era ultima oară când vedeam mâinile lui.

Mâinile lui.

Cu degetele lungi şi drepte, sincere. Mâini de om bun. Era din nou linişte în cimitir, auzeam doar lopeţile groparilor hârşâind ritmic în pământul moale şi afânat. Aveam impresia că am fost aruncată în gol de la înălţimea unui turn şi nu mai ajung jos, să mă fac ţăndări odată şi să nu mai simt. Bulgări mari de pământ negru-verzui cădeau nepăsător peste capacul sicriului sub care erau mâinile lui – de om bun –

pe care n-o să le mai văd niciodată.

Împreună cu el îmi îngropau copilăria, bucată cu bucată, bulgăre cu bulgăre, negru-verzui peste negru-verzui. Nici măcar nu plângeam eu, plângea mini-me. Am rămas lângă mormânt, numai noi, eu şi copiii lui, mult timp după ce nu mai avea sens să stăm acolo, oscilam undeva între detresă respiratorie şi diaree. La parastas nu mi-am găsit locul. De regulă, la sindrofii obişnuiam să stau nu neapărat lângă el, însă în imediata lui apropiere, ca să putem schimba priviri complice când vreun participant bea prea mult sau vorbeşte prea mult, de exemplu. Cineva mi-a strecurat o carte de vizită şi un snop de pliante – printre altele, vindea absorbante cu bandă verde pentru energie – ce importanţă, ce relevanţă putea să aibă faptul că eu eram înfăşurată în durere ca într-un şal supradimensionat? Targetul e target. Am cerut parola de wifi şi am aflat, citez de pe emag, că absorbantele cu pricina dispun de o combinaţie sinergică între oxigenul activ şi anionii (ionii negativi) şi acest lucru redă femeii o energie vitală sporită, o menţinere considerabilă a capacităţii naturale de curăţare şi o imunitate crescută, trebuie să îi scriu Simonei Tivadar, m-am gândit, sunt sigură că va începe să recomande şi ea aceste minuni ale ştiinţei. Dacă ar fi fost acolo, el ar fi privit cu seriozitate persoana care promova absorbantele şi, pe un ton la fel de serios, ar fi spus: eu numai din astea folosesc. – ştiţi momentul acela în care ai ajuns la un nivel atât de avansat de sarcasm încât lumea crede că vorbeşti serios? Aşa era el.

Am început să scriu textul ăsta în maşină, pe telefon, în timp ce mă întorceam acasă, concentrându-mă tare să folosesc diacritice. Detest să folosesc diacritice pe telefon. Acasă o să curăţ până la imaculare podeaua băii şi o să stau în baie întinsă pe jos, pe burtă, cum a stat Izzie Stevens după ce a murit Denny. Până când? Până când lumea o să înceapă să aibă sens din nou. Până când o să învăţ să exist într-o lume în care el nu este. Mă tot gândesc la el şi îmi imaginez că e undeva meşterind la ceva. Probabil la o catapultă, el făcea mereu chestii ingenioase, de ce nu o catapultă? Sau poate acolo, într-o altă lume, uriaşul meu zâmbitor ridică pe umeri o altă fetiţă mică şi blondă, ca ea să atingă cerul. Cum a făcut cu mine.

Goodbye, gentle giant.

Foto: Lovepaperplane, The power of imagination, Photographize, via Facebook

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s