Ceaţă

Am scris recent despre ceaţă şi oameni mari şi am primit de curând un text-replică de la o cititoare – perspectiva unui „om mare„.

De câteva săptămâni e ceaţă. Zilele scurte de iarnă sunt albe şi lăptoase iar nopţile, tot albe, par luminoase din cauza ceţii. Marele oraş, cu clădirile lui de aluminiu şi sticlă, respiră, viu, cu mulţimea de maşini grăbite care aleargă neîncetat pe străzile eficient iluminate. Acum îmi place ceaţa, parcă învăluie lumea în linişte, mă simt în siguranţă când e ceaţă. Dacă m-aş întoarce în timp cu vreo 30 de ani probabil nu mi-ar mai plăcea ceaţa, ar fi doar încă una din multele neplăceri trăite în „epoca de aur”. Nu ştiu dacă tinerii din ziua de azi, unii dintre ei copii pe atunci, îşi pot imagina cum este un peisaj urban complet neluminat stradal, fără faruri de maşini şi fără lumină de la ferestrele caselor şi blocurilor.

Ce scriu aici e o replică la un text pe care l-am citit recent. De ce sunt oamenii mari mai tot timpul nemulţumiţi, obosiţi, resemnaţi se întreba retoric cea care l-a scris. Biologic, sunt „om mare”. Cu responsabilităţi de om mare. Nu pot să vorbesc în numele tuturor oamenilor mari, doar din perspectiva mea. Oamenii mari nu s-au născut posaci, au devenit aşa trăind într-o obişnuinţă cotidiană în care fiecare decizie era de mult programată şi supusă ordinii comuniste. Poate dacă ar fi avut mai multe opţiuni, mai multe şanse de a alege ce le-ar plăcea să facă, poate dacă n-ar fi fost înregimentaţi, etichetaţi şi dirijaţi atât de mult timp, ar fi fost altfel. Ar fi fost mai veseli, mai puţin crispaţi, s-ar fi bucurat de muzică, de o carte, de un spectacol, ar fi fost bucuroşi să se întâlnească cu alţi oameni mari, poate ar fi mers pe stradă fredonând aria Ah vai ce trist eu sunt din opereta Liliacul. Până să fie posibile toate astea, pentru a simţi măcar o adiere de liber arbitru, a fost nevoie să se schimbe regimul. A trebuit să treacă o generaţie până când unii au reuşit să priceapă că viaţa e o sumă de alegeri. Dintr-o dată s-au trezit că ar putea să facă multe lucruri doar că nu ştiau ce anume şi cum. Aşa că au ales facilul şi principala preocupare a devenit ce mâncăm. Poate schimbarea a venit prea târziu, să schimbi ceva ce nu-ţi place doar pentru că nu îţi place era utopie pe atunci. Era frig, era întuneric la propriu dar şi întuneric intelectual, fără cărţi, fără filme, fără ştiri din lumea civilizată, magazinele erau goale, cafeaua era o fantezie greu realizabilă, oamenii mari aveau în schimb un job şi nu îşi puneau problema ce vor face cu viaţa lor a doua zi. Mai mult, eram educaţi că schimbarea nu aduce nimic bun. Apoi s-a terminat, a venit libertatea. Asta nu înseamnă că oamenii mari ştiau ce să facă cu ea, nu înseamnă că erau pregătiţi să aleagă, că aveau exerciţiul ăsta, al alegerilor conştiente.

Timpul a trecut şi de la un moment dat cea mai mare realizare a devenit faptul că poţi să te mişti şi poţi să mergi fără dureri prea mari sau că nu te apasă vreo angină la inimă dacă te plimbi când afară e ceaţă. Poate şansele de schimbare au venit prea târziu pentru oamenii mari. Poate ceaţa este înăuntrul nostru şi ne-am obişnuit să trăim aşa. Îi admir sincer pe tinerii de azi – copiii de ieri – care au curajul să schimbe orice nu le place, care nu se lasă învinşi şi care nu vor deveni niciodată oameni mari, morocănoşi şi resemnaţi.

Azi e soare, oraşul sclipeşte, totul e lucitor, inclusiv ochii oamenilor. Din învălmăşeala de căciuli şi fulare vezi ochii senini ai tuturor, câţi dintre ei vor rămâne mereu copii?

Și totuși mie îmi place ceața.

Foto: thewearableartshow.com, via Pinterest