Nerostitele

Zile abrupt de scurte și nopți nesfârșite de ianuarie, identice, se repetă în loop. Ceață și întuneric, orașul e amuțit, pradă vântului glacial. Uneori aveam impresia că e negură în mijlocul zilei, cred că iarăși începeam să uit cum arată lumina soarelui. Spirale de ceață își infiltrau umezeala și recele prin orice porțiune de piele neacoperită, pășeam fără zgomot pe alei vătuite rătăcind ca o Mary Reilly prin decoruri gotice și scenarii stranii.

Când eram mică, oamenii mari în același timp mă fascinau și mă enervau teribil. Oamenii mari aveau voie să facă orice le trecea prin minte, era apanajul lor. Alegerea lor. Doar că nu o făceau. Cu buzele boțite a nemulțumire cronică, oamenii mari pe care îi vedeam eu păreau obosiți și învinși. Ei nu își dau seama cât de privilegiați sunt, încuiații, judecam eu. Nu arătau nici prea mulțumiți, nici prea bucuroși și evit intenționat să folosesc aici cuvântul fericiți, uzura lui e mare în vremurile noastre. Viața nu părea să le facă o plăcere deosebită, ca și cum ar fi trăit dizolvați în inerție și resemnare. Probabil asta înseamnă să fii om mare, îmi spuneam eu-copil, să te resemnezi cu acel ceva care nu îți place și să îl faci din nou și din nou. Până când? Păi până e gata, mă gândeam, până se termină viața. Atunci m-am hotărât să rămân mică – dacă asta înseamnă să fii om mare, eu nu vreau să ajung om mare niciodată.

Inevitabil, am crescut, am devenit adult sau, cel puțin, am primit un corp de adult. Mi-am propus să mă bucur de libertatea implicită pe care păreau să o aibă adulții, am încercat să rămân conectată la mine-cea-autentică și în perpetuă căutare de sine. Fără resemnare. Fără inerție. Fără alegeri dictate de presiunea socială, de oameni (mari) care vor doar să te pună la locul tău, în sertarul tău, să te știe uniformizată, să se asigure că ai o existență la fel de anostă și previzibilă ca a lor, lipsită de orice surprize, că te vei trezi în fiecare dimineață, vei trăi obosită și învinsă viața pe care tu ai ales-o dar pe care nu ți-o dorești de fapt, apoi te vei pune la somn și de la capăt, așteptând politicos să se termine și să mori. Don’t tell me how to live my life, eu aleg ce fel de blugi port, ce culoare de păr am, cât de french îmi e manichiura, în ce domeniu lucrez, dacă și câți copii am. Greșelile inerente voiam să fie ale mele, alegerile (proaste) tot ale mele, complet și profund ale mele. Și cum ți-a mers cu toate astea, cu alegerile și cu libertatea, mă puteți întreba, te-ai maturizat totuși? Ei bine, în unele aspecte ale vieții am devenit înțeleaptă ca și Gandalf, în altele am rămas copilul-matur și responsabil care am fost mereu, nu știu cât se mai poate maturiza realmente un copil-adult.

Nu se luminase încă; zorii zilei de ianuarie nu anunțau prea multe nuanțe de culoare. Orașul ud și cenușiu refuza să se trezească în dimineața aceea. Un vânt subţire și pătrunzător îmi muşca obrajii, tremuram așteptând taxiul lângă o clădire înaltă de birouri. Ceața plutea densă în obscuritatea dinaintea zorilor căptușind străzile ca o pâslă albă. Atmosfera era umedă și angoasantă, de Londra victoriană, de Whitechapel, de prostituate ucise și tranșate în frig la ceas de noapte, de criminal neprins, de Johnny Depp în rolul inspectorului. Cântă-mi povestea îmi răsuna în surdină în urechi și m-am gîndit la Dreamer, încă purtam pe piele atingerea pielii lui, miroseam a parfumul lui, îl simţeam la fiecare mişcare. Nu reuşisem să prind mai mult de patru ore de somn în noaptea aceea, privisem în secret somnul lui şi îi ascultasem visele. Îl lăsasem cuibărit în semiîntunericul din dormitor, adormise greu și el, acum dormea ca și cum m-ar fi ţinut în braţe, ca și cum aș fi fost încă acolo, ce nume potrivit are albumul ăla, Nerostitele, mă gândeam, ce nume potrivit pentru cum îmi cântă el povestea.

 Ce mai faci, l-am întrebat zâmbind într-una din serile trecute când a venit la mine, în Vulpilandia, tărâmul vulpilor fermecate. Mă bucur de tine, mi-a răspuns visător întorcându-mi zâmbetul și s-a lipit de mine, cu ochii nu atintiţi asupra mea, ci plecaţi spre mine, cu privirea pierdută, parcă, în contemplarea unui vis cu vechimi şi înţelesuri criptice. Era unul din momentele acelea tainice în care privirea lui, desprinsă de spaţiu şi timp, părea că îl situează într-un teritoriu intangibil, abolindu-i nu numai mândria inconștientă, abolindu-i întreaga fiinţă, reducându-l la privirea aceea, întoarsă spre mine, negreșit spre mine.

Aplicația care are grijă să nu uit să mănânc (ținându-mi evidența caloriilor) piuie subtil o notificare – nu ai introdus informații cu privire la micul-dejun. Am uitat să mănânc o perioadă și ghici, uau, ce se putea întâmpla – am slăbit. Acum duc zilnic o luptă cu mine însămi: pentru a recupera kilogramele pierdute îmi trebuie un aport de aproximativ 1900 kcal/zi, destul de dificil pentru cineva care are ca sport preferat săritura peste mese, în special peste dejun. Nu mănânc pentru că îmi place să mănânc, așa cum nu fac pipi pentru că îmi place actul de a urina. Mănânc și fac pipi pentru că sunt nevoi fiziologice pe care prefer să mi le satisfac expeditiv, fără să mă opresc din trăit, fără să irosesc timp. Cum, tu nu mănânci de poftă?! Nu, te lo imaginas că nu! De neconceput, așa-i? Mănânc ca să trăiesc. Dacă aș fi om mare mi-ar plăcea să mănânc, toată ziua aș mânca sau m-aș gândi la ce urmează să mănânc, e tot prerogativa oamenilor mari. Dar vai, oare asta e o atitudine matură vizavi de mâncare, mă întreb. Eu nu sunt om mare, am rămas mică, la fel și Dreamer, poate – amândoi avem uneori nevoie de reminder ca să mâncăm.

Mi-am amintit atunci de căldura moleşitoare a îmbrăţişărilor lui şi pentru o clipă nu am mai simţit vântul meschin al dimineţii de ianuarie cuprinzându-mi avid picioarele. Pierdem nopţi visând pe o canapea şi iubindu-ne până la ore mici, dar oare chiar le pierdem, iroseşti timpul când câştigi iubire? Ceața curgea lichidă pe la geamuri în noaptea aceea, pâcla de afară ne închidea într-un alb ermetic, eram departe de lume, izolați ca într-un cocon, camera mirosea a noi și a tors de pisic. O să îmi rescriu mai departe povestea, pentru mine e mai important decât să devin om mare. Visătorul mă va căuta şi va trebui să mă găsească de fiecare dată. Am nevoie să îl ating, să mă acopăr cu el, să respir prin pielea lui. It’s not about control, it’s about surrender.

https://www.youtube.com/watch?v=ozApenhIJBk

 

Foto: Coma, Nerostitele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s