Ştiaţi că

Am fost tot pe baricade la cabinet, şi acum sunt acolo. Am observat că pe oameni, chiar şi în prezent, pe timp de pandemie, nu îi interesează neapărat o consultaţie. Un act medical. Ei nu pleacă din cabinet până nu povestesc ce goblenuri mai fac. Ce părere are vecina care vinde dovlecei în piaţă despre coronavirus. De fapt, ei de aceea vin la medicul de familie. Ca să vorbească cu cineva care îi ascultă. Nu pentru vreo afecţiune, nu pentru vreun tratament. Vin pentru contactul uman. Cuvântul-cheie: contact, exact ce se recomandă să evităm în contextul actual. Am văzut că pacienţii mei nu înţeleg importanţa respectării programărilor, nu înţeleg că e periculos să stea claie peste grămadă într-o sală de aşteptare, e ca şi cum nu ar fi echipaţi să înţeleagă noţiuni ca „dezinfectat cabinetul după fiecare pacient ca să fim în siguranţă toţi”. Pacienţii trec pe lângă cabinet şi intră „am venit pentru că am văzut lumină. Am intrat pentru că am văzut că e deschis şi nu e lume„. Nevoia nu e medicală. Îmi dau seama că una dintre marile plăgi ale societăţii noastre este singurătatea. Vii la cabinet pentru că medicul e singurul care te întreabă ce mai faci, asistenta care îţi face injecţia „de reumă” e singura care glumeşte cu tine (cum că după tratament te vei simţi aşa bine încât vei veni la cabinet în paşi de dans, de exemplu). Eu înţeleg. Piramidă de înţelegere am devenit, mai ales că îmi vine natural să empatizez cu oamenii. Păcat că munca mea e 80% poveşti despre goblenuri, nepoţi şi reţete de dovlecei umpluţi. Pentru aşa ceva nu aveam nevoie de şcoala asta. Aveam nevoie de un pix, o agendă, poate de o sofa freudiană şi de şcoala pe care o face Petro, numa’ zic.

În rest, toate bune. Tot am vrut să plec în weekend cu cortul, nu am reuşit, posibil să fac o excursie cu un alt fel de cort, la ce slalom printre covid-pozitivi fac. It’s only a matter of time până voi scrie primul text de undeva dintr-un spital-cort. Tocmai am primit flori, un buchet de crini, eu fiind alergică la polen, în mod special la crini şi la florile cu miros puternic. Acum îmi curg lacrimi (nu e o emoţie, nu plâng, e ca şi cum aş avea o mâncărime pe nervul optic) şi îmi vine să îmi bag o furculiţă între nas şi creier să mă scarpin, prurit oculo-nazal se numeşte. Uite de-aia detest blanket statement-urile – toate femeile se bucură de flori. Do they, now? Dacă vrei să mă omori, e îndeajuns să mă închizi peste noapte într-o cameră cu crini.

Dar suficient despre mine.

Voi ce goblenuri mai faceţi?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s