Matilda

Să fiu pusă să mănânc era o pedeapsă grozavă pentru mine când eram mică. Orice, numai să nu trebuiască să mănânc. Mâncatul nu se număra printre activitățile dragi mie, de fapt nici în ziua de azi nu mă prea dau în vânt după mâncare. Inapetența asta implicită m-a însoțit cu devoțiune toată viața. În copilărie trebuia să fiu distrată, păcălită, amuzată pentru a fi convinsă să mănânc. Pe scurt, era nevoie de un artist de estradă care stăpânea arta persuasiunii, altfel nu mâncam. Bunica mea a fost cea care și-a asumat rolul de a mă distra în timpul meselor pentru a mă convinge să mănânc. Cum? Simplu. Spunându-mi poveşti. Bunica mea putea rivaliza cu Hans Christian Andersen sau cu fraţii Grimm, inventa ad-hoc personaje, intrigi și peripeții, tot timpul avea o poveste nouă de spus. Dintre poveștile ei, preferatele mele erau cele cu Matilda. Câte aventuri nu avea Matilda! Era o fetiță tare descurcăreață Matilda asta, știa să iasă din încurcături, îi plăceau desenele animate și avea un ursuleț de pluș pe nume Iețu. Ce mai, în zilele noastre Disney ar face un lungmetraj de animație despre ea și ar deveni succes de box office, probabil ceva în stilul filmului Brave despre prințesa Merida. În mod cert Matilda le-ar da clasă și fetelor-ponei, și celor din Frozen.

Exersam vrând-nevrând nemâncatul de când lucram prin diverse bănci, eram slabă ca o șurubelniță. Mă angajasem de câtva timp într-o nouă bancă – alt target, alți șefi, alte provocări față de cea veche. Lasă că o să compensez înfometarea asta sistematică, o să mănânc mult în weekend, m-am mințit eu nonșalant într-o vineri după închiderea programului cu publicul. Colegul de la casierie, cinic și blazat ca un detectiv din benzile desenate ale anilor ’70, lista rapoartele de final de zi și aranja teancurile de bani pentru tezaur.

– Veniți 5 minute? susură vocea doamnei director din biroul ei.

Era aproape ora 18:00. Nu fusese o întrebare, nici afirmație, sunase mai degrabă ca un ordin. Eram oarecum obișnuită cu conceptul de veniți 5 minute, era modus operandi al ei – când se făcea vremea de plecat acasă, negreșit se ivea o ședință care nu suporta amânare și eram nevoiți să rămânem peste program. Ajunsesem la concluzia că doamna director pur și simplu evita să plece acasă, ca și cum ar fi avut aversiune pentru mersul acasă.

– Acum? E 6 după-amiaza, programul meu de lucru s-a încheiat, se opuse colegul de la casierie. Nu poate rămâne pe luni?

– Nu. 5 minute! Ședință la mine în birou, sosi neînduplecat răspunsul.

Când auzeam acest veniți 5 minute simțeam că mi se ridică pielea de pe spate ca un catarg. Știam bine că nicio ședință nu avea cum să dureze 5 minute, asta era utopie. Ca în atâtea dăți, avea să ne prindă noaptea la birou, însă viața nu ar avea farmec fără ore suplimentare pierdute vineri seara în bancă discutând-discuții sterile în ședințe fără finalitate, nu-i așa.

Ce poate fi așa urgent la ora asta? Mi-e foame… Și cine ține ședință vineri la 6, cine face așa ceva?! Vineri! La 6! se indignă pe mail colega de la credite care se străduia tare să nu practice nemâncatul cot la cot cu mine – o tipă temperamentală, ascuțită ca o elice și având ochi și urechi de spioană (observa și înregistra tot). Alfonsina, cine să țină ședință vineri, am comentat în gând și am simțit un frison de împotrivire inutilă trecându-mi prin toți porii. Nu o chema așa pe doamna director, deși i s-ar fi potrivit al naibii de bine numele ăsta.

– Hai mă Fonsi, ne prinde târziul aici, vreau să ajung acasă, s-a făcut duminică deja! protestă colegul de la casierie, mai în glumă, mai în serios.

Mi-l și imaginam aruncând pe el un pardesiu lung cum au detectivii din benzi desenate în timp ce iese grăbit pe ușa băncii aprinzându-și din mers o țigară, tăcut, preocupat, absorbit de un caz ce trebuia investigat.

– În loc să stăm să negociem puteam să fi început deja ședința… replică doamna director, neclintită.

Am ieșit resemnată de la Front Office și m-am deplasat fără vlagă până în biroul Alfonsinei. Colegul de la casierie m-a urmat, dându-și ochii peste cap de atâtea ori că se punea în real pericol de a face o întindere la mușchii oculari. Colega de la credite a venit la câteva minute după noi, cu părul ei lung fluturând de agitație. Ne-am așezat pe locurile obișnuite în jurul mesei de consiliu. Doamna director ne-a privit pe rând pe fiecare,  plină de emfază, ca și cum ar fi urmat o declarație vitală.

– Până luni dimineață vreau să vă gândiți la 3 strategii concrete de creştere a portofoliului. La 3 clienţi potenţiali pe care să îi contactați în cursul săptămânii viitoare. Îmi veți spune luni dimineața la prima oră la ce v-ați gândit.

Am oftat, respirând aerul de priveghi care mă înconjura. Biroul Alfonsinei avea un vag iz de capelă funerară, erau atâtea icoane și flori înghesuite în spațiul acela relativ mic, inflație de ele, ca un altar improvizat. Mai lipseau de acolo doar catafalcul și trupul neînsuflețit al targetului.

– În weekend, Fonsi? Vrei să mă gândesc la target și în weekend? se strâmbă chinuit colegul-detectiv, nevenindu-i parcă să creadă.

– Da. Ai altceva mai bun de făcut? Nu avem rezultate.

Mi-am șters tacticos ochelarii pregătindu-mă să ascult pentru a 985-a oară discursul moralizator despre cum ar trebui să ne implicăm mai mult și cum avem o datorie față de bancă. Îl auzeam, în medie, cam o dată pe zi, uneori mai des. Puteam să îl recit, mă gândisem chiar să îmi imprim un tricou cu lozincile respective. Mai mult, îmi trecuse prin cap să îmi tatuez discursul pe omoplat, cum își tatuează unii versurile unei piese sau versete din biblie. Dacă asta nu ar dovedi implicare, nu știu ce altceva ar putea.

– Avem nevoie de conturi curente și depozite la termen. Dacă nu puteți găsi un client dispus să constituie depozit de 20 000 de euro, de exemplu, mobilizați-vă să găsiți 20 de clienți cu câte 1 000 de euro fiecare. În felul ăsta deschidem 20 de conturi curente și atragem 20 000 de euro în mici depozite.

Teoria o știam, în ultimele săptămâni promovasem clienților oferta de depozite la termen și obținusem ceva rezultate, insuficiente însă. Pasul următor, începusem să lucrez intensiv la așa-numita „piață caldă” – cunoscuți, prieteni, rude, vecini, oameni care îmi erau datori într-un fel sau altul, pile, cunoștințe, relații, încurajam pe toată lumea să își deschidă un cont și să depună bani într-un depozit. Eram incisivă și determinată ca un politician aflat în campanie electorală, pentru mai mult de atât… ar trebui să fiu Matilda.

– Cum vă gândiți să vă organizați? ne presă mai departe doamna director.

– Nu am de gând să fac așa ceva în weekend. Nici nu mă gândesc, anunță colegul de la casierie cu un gest de nerăbdare.

– De ce? Ce ai de făcut în weekend? replică Alfonsina placid.

– Datorez cumva explicații despre cum îmi petrec timpul liber? ripostă colegul privind-o înmărmurit.

– Nu. Nu mă interesează ce faci în timpul tău. Datoria ta este să atragi clienți. Să te mobilizezi și să te implici. Să îți asumi targetul, să ți-l însușești. Să obții rezultate. Ai o responsabilitate față de bancă, continuă Alfonsina cu sloganurile prefabricate.

Oare îi scria cineva textele? m-am întrebat retoric, plictisită de redundanța speech-ului. Avea textier? Făcea repetiții în prealabil? Nu-mi imaginasem că va putea răbda să țină cu atâta convingere aceleași predici ridicole, să regurgiteze aceleași vome propagandiste pe care le auzise la rândul ei repetate și răs-repetate.  În acel punct am încetat să o mai ascult, era clasicul discurs lozincard pe care îl cunoșteam de multă vreme. Un gând îndepărtat își făcea loc în mintea mea, un gând care mi se înfățișase până acum fugar, ca o aromă, ca un fum, din povestirile altora, prea puţin palpabil ca să îl pot cuprinde într-o idee încăpătoare sau într-un plan tangibil. Aveam nevoie să plec din bancă. Din toate băncile. Să îmi dau demisia. Să îmi schimb domeniul de activitate. Lent-insidios, ca debutul unei boli ascunse, gândul începea să prindă contur, nu mai era doar o idee abstractă. Nu e de viitor un job care tinde să îți acapareze timpul liber, mă gândeam, unde trebuie să oferi motive pentru care nu vrei să îți petreci weekendul plănuind strategii de creștere și căutând clienți.

– Persoanele din anturajul meu nu prea au fonduri disponibile pentru economisire; oamenii sunt îndatorați. Dacă ar avea bani, și-ar rambursa creditele, urmă colegul-detectiv. Iar celor care dispuneau de astfel de sume le-am constituit deja depozite.

– Dacă nu cauți, nu o să găsești niciodată clienți cu potențial. Cu potență financiară. Nu e așa de complicat, zău. Te duci la o petrecere în weekend? La ziua cuiva? La pizza? La un meci? Cu prietenii la bere în centrul vechi? Vorbește cu lumea. Fă un pic de publicitate. Întreabă în stânga și-n dreapta, până la urmă se pot găsi și oameni cu bani, adăugă Alfonsina cu seriozitate. Nu ne putem baza doar pe clienții care intră în bancă, trebuie să rămânem deschiși la oportunitățile de business care apar înafara băncii.

– În timpul liber? Nu mă învârt printre oameni cu mulți bani sau în cercuri simandicoase, îmi pare rău, remarcă posac colegul.

Nici unul dintre noi trei nu se învârtea în cercuri simandicoase. Ar fi trebuit poate să devenim membri ai masoneriei sau să ne înscriem în clubul Rotary ori în vreo altă societate secretă care conduce din umbră lumea. Asta ca să avem la dispoziție o „plajă” suficient de largă de unde să ne selectăm clienții, nu? În timpul nostru liber, desigur.

– Îți cer doar să te gândești până luni dimineață la 3 strategii concrete de creştere a portofoliului și la 3 clienţi potenţiali pe care îi vei contacta în cursul săptămânii următoare.

– O să văd dacă am timp, rosti colegul pe un ton posomorât care închidea discuția.

– Dar cu ce ești ocupat în weekend? insistă Alfonsina care nu prea știa când să se oprească.

Colegul-detectiv își încrucișă brațele refuzând să răspundă la așa o întrebare intruzivă. Nu aveam vieți secrete, nu era vorba despre asta, însă era cam neplăcut să fii supus unei anchete cu privire la planurile de weekend. Avea o fiică de câțiva ani cu care abia aștepta să își petreacă timpul, știam asta despre el. Îmi povestise că sâmbătă dimineața obișnuiau să își bea cafeaua împreună – fetița la mini-măsuța ei de cafea, cu mini-cana ei de cacao cu lapte și el în fotoliul lui, cu cafeaua lui. Acum colegul tăcea impenetrabil; ședințele vesperale de vineri nu erau locul potrivit pentru a descrie asemenea momente Kodak, probabil ar fi sunat patetic. În bancă multe pot suna patetic, mai ales atunci când singurul limbaj pe care îl mai înțeleg și cu care mai rezonează unii se compune din cifre, strategii și bani, nu din momente Kodak. Sau poate doar prefera ca viața lui personală să rămână exact așa – personală.

– Tu ce faci în weekend? mi se adresă brusc doamna director pe un ton de păun țâfnos.

Într-o anumită măsură, era bine intenționată, dar prost direcționată, bănuiam eu; momentan aveam însă senzația că depășea măsura asta.

– Mă ocup de niște chestiuni personale, am răspuns evaziv.

Bunica mea avea nevoie de îngrijire permanentă. Uneori era orientată în timp și spațiu, alteori nu. Uneori ajungea cu bine până la baie, alteori nu. Uneori mânca, alteori refuza. Era deci rândul meu să îi spun povești cu Matilda ca să o conving să mănânce, cum făcuse ea toată copilăria mea. Aveam să îmi petrec weekendul stând cu ochii pe ea, ca să îi dau răgaz mamei mele să se odihnească puțin, mama mea fiind granny-sitter full-time. Pentru managerașii surmenați (despre care scria Andrei Crăciun aici ) cred că era greu de conceput că angajații se confruntă și cu probleme personale, nu numai cu probleme de bancă, însă eu aveam de gând să îi citesc bunicii mele din „ziarul mare”, cum numea ea Adevărul de weekend și să fiu acolo, prezentă, lângă ea. Pentru weekendul meu erau mai concrete și mai de actualitate subiecte ca scutecele pentru adulți și, nu știu, cel mai simplu mod de a schimba așternuturile în timp ce bolnavul se află în pat, nu strategiile de creștere a portofoliului de clienți. Emoții ieftine consumate în ritm de fast-food, așa ar fi putut fi catalogate toate astea în bancă. Ar fi părut că mă disculp sau îmi găsesc justificări, ar fi sunat jalnic întrucâtva, ca și cum încercam să mă folosesc de bunica bolnavă ca de un pretext ca să mă scuz că nu mi-am făcut tema la mate. Așa că am urmat exemplul colegului-detectiv și am tăcut.

– Luni la 08:30 discutăm la ce v-ați gândit. Nu uitați: trebuie să deschidem conturi curente cu mici depozite atașate. În acest fel, conturile rămân active și, în același timp, atragem fonduri pe termen scurt și mediu.

Altă sintagmă ce fusese repetată până la obsesie – conturi curente cu mici depozite atașate. Îngrozitor de enervantă expresie, o auzisem de n-ori și încă aveam tendința să o răsucesc și să o analizez în minte cu o voluptate perversă, masochistă. Textierul ăla nu se dovedea prea creativ. De ce mici depozite și nu depozite mici, de ce e necesară inversiunea asta? Ar trebui să fim mai motivați în munca noastră datorită inversiunii? Inversiunea mă făcea să văd la modul cel mai grafic cu putință cum depozitul se atașa de cont ca o broșă pe o helancă; jobul nostru era să găsim multe helănci colorate pe care să atașăm broșe sidefate.

Îmi trebuia o pauză, simțeam nevoia să îmi masez gândurile. Aveam nevoie să beau o cacao cu lapte cu fetița colegului și cu Matilda. Urâtă mai găseam câteodată lumea oamenilor mari. Se făcuse aproape 19:30; m-am grăbit să plec din bancă și să ajung la bunica mea, să îi povestesc despre conturile-helănci și depozitele-broșă. De fapt, cine știe, poate chiar bunica mea era Matilda.

 

Foto: wallpapercave.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s