M-am trezit târziu în dimineața aceea. Sau poate doar mi s-a părut că era târziu. Am mai lenevit în pat o vreme; o rază de soare se furișa ghiduș pe perne și eu aveam sentimente ambivalente. Aveam să o cunosc pe Petronela Rotar la întâlnirea cu cititorii pe care o programase pentru seara aceea – lansarea cărții Privind înăuntru. Pierdusem lansarea romanului Orbi, nu aveam de gând să lipsesc de la întâlnirea asta. Așteptam cu nerăbdare să o întâlnesc pe Petro dar mă și temeam puțin de moment. Citisem un articol – cred că pe Vice – cum să îți întâlnești scriitorul preferat și să supraviețuiești întâlnirii. Scriitorul tău preferat nu e așa cum ți l-ai imaginat, cel mai probabil e un om cu totul diferit de proiecțiile tale; e posibil să te simți agasat de diferența dintre cum credeai că e și cum e de fapt. Dezamăgit. Trădat, poate. M-am ridicat din pat hotărâtă să nu cred chiar tot ce citesc. Fiecare alegere a noastră, inclusiv cele mici și neînsemnate, spune ceva despre noi, o auzeam pe Petro repetând undeva în fundalul minții mele. Am ales să mă îmbrac în galben și să port teniși.
Ziua s-a scurs legănat și tărăgănat. Fiori de anticipare. M-am grăbit să prind un taxi, trebuia să traversez orașul la oră de vârf. Traficul era însă destul de aerisit și am ajuns la locul întâlnirii cu Petro surprinzător de repede, cu aproape o oră înainte de începerea evenimentului. Nu mai ajunsese nimeni, eram prima sosită. Ei bine, o să-i ajut pe organizatori să aranjeze scaunele, m-am gândit, sau ce or fi făcând ei înaintea unei lansări de carte. Am înconjurat clădirea (nu prea îmi dădeam seama unde se afla intrarea); o singură mașină era parcată pe terenul din spate. O mașină din care au coborât Petro și bigudiul mare. Asta e fază de film! am jubilat în sinea mea și m-am îndreptat cu pași siguri către ele. Petro m-a observat apropiindu-mă și mi-a zâmbit amabil. Bine ai venit, am întâmpinat-o. M-am prezentat și, după ce mi-am spus numele, Petro a părut să ezite o fracțiune de secundă – cred că se întreba dacă fac parte dintre organizatori.
– Sunt Tipa de la bancă, am adăugat. Eu sunt comitetul de întâmpinare.
Un zâmbet cald i se contură pe față – își amintea de mine și asta mă făcea să țopăi în gând ca o lișiță emoționată. Avea un fel anume de a zâmbi, autentic, cu toată ființa, îmi venea s-o îmbrățișez. M-am abținut – mie una nu îmi place să fiu luată în brațe de străini. În contrast, bigudiul mare mă privea serioasă și sobră, plictisită probabil de entuziasmul neobosit al fanilor mamei sale. Portbagajul mașinii era plin cu cărți, le-am ajutat să le scoată și să le ducă înăuntru. Petro intră prima, urmată îndeaproape de mine și apoi de bigudiul mare; organizatorii au dedus din asta că eu fac parte din staff-ul ei. S-au prezentat, i-au strâns mâna, au venit și la mine să se prezinte; cineva chiar m-a întrebat dacă am venit cu ele de la Brașov. Scena se derula ca într-un film, mă simțeam ca Uma. Am ajutat bigudiul mare să aranjeze cărțile pe un birou, ea avea să se ocupe de vânzări. Locul începea să se umple; Petro îi întâmpina cu aceeași bucurie nedisimulată pe cei care soseau, degajată, zâmbind; i-a invitat pe doritori să își facă poze cu ea. În realitate arată mai tânără decât o înfățișează pozele. Și mai frumoasă, remarcam eu, camera foto îi face o nedreptate. Da, mi-am făcut și eu poză cu ea, deși alaiul care aștepta la rând în fața ei mă făcea să mă crispez un pic – îmi amintea de nunți și de „poza cu mireasa”.
Participanții s-au împărțit în două încăperi, Petro a rămas în cadrul ușii între ele. Am dat tonul și m-am așezat pe jos, îmi doream să țină mult-muuult întâlnirea și nu voiam să fiu distrasă de vreo durere de spate. Majoritatea celor prezenți mi-au urmat exemplul. Moderatoarea a făcut o scurtă introducere, a presărat câteva glumițe și a citit un pasaj din Privind înăuntru. Vorbea bine, dar pentru mine era white noise (zgomot de fond) – nu era Petro și eu pe Petro venisem să o ascult. Celălalt invitat era un psihoterapeut, Petro ni l-a prezentat, a vorbit și el puțin. În continuare, Petro a citit un pasaj din Privind înăuntru, cel pe care îl citește mai mereu la lansări.
– Gata, rosti ea punând cartea deoparte. Acum începem discuția deschisă. Voi întrebați, noi răspundem. Dialog.
Audiența părea luată prin surprindere; momentan nu-mi venea în minte nicio întrebare la care să nu fi găsit deja răspuns pe blogul ei sau în cărțile ei. Alții poate aveau întrebările pregătite. Cum era alcătuită audiența în seara aceea, am fost întrebată. Publicul era eterogen – format în marea majoritate de femei pe la treizeci și-un pic de ani, să zicem, însă veniseră și mulți tineri (foarte tineri) și oameni mai în vârstă. Nu știu dacă erau neapărat urmăritori ai blogului ei, cert e că îi citiseră cărțile și păreau destul de familiarizați cu noțiunile psihologice. Se simțea asta din modul în care formulau întrebările și din ușurința cu care foloseau unii termeni de specialitate.
Iată-i față în față cu noi – psihoterapeutul experimentat și Petro, viitorul terapeut, în prezent încă în formare. Invitatul răspundea pe un ton rezervat, tonul specialistului, calm și răbdător; uneori simțeam o ușoară undă de resemnare în cuvintele lui, poate amprenta anilor săi de experiență practică. Petro răspundea cu entuziasm, explica, divaga, revenea cu exemple, era evidentă plăcerea cu care discuta cu oamenii, își învăluia interlocutorii în acea privire caldă marcă înregistrată, mereu cu zâmbetul Duchenne pe față. Ce întrebări s-au pus, ce s-a discutat? am fost chestionată. S-a vorbit despre relații toxice, rămânem împreună pentru copil, despre relația disfuncțională cu părinții, despre mecanisme de apărare, tipare și alegeri inconștiente, justificări, rezistențe. Treptat, discuția căpăta un substrat tot mai personal, erau persoane care întrebau: proiectez, dar mă confrunt cu următoarea situație, cum o gestionez? Îmi imaginam că așa cumva trebuie să fie terapia de grup. M-am uitat în jurul meu, două încăperi pline de oameni preocupați de igiena emoțională care puneau întrebări și încercau să învețe cum să-și gestioneze rănile interioare. În definitiv, asta nu era o lansare de carte. Era terapie de grup cu Petronela Rotar. Probleme vechi, dureri acute, tipare inconștiente, mecanisme supra adaptative, oameni care se dezvăluiau. Simțeam o liniște stranie stând acolo între ei, mă făceau să mă simt adecvată. Înțeleasă. Conținută. Simțeam că mă aflu exact în locul în care trebuie să fiu. O pace inexplicabilă. Petro vorbea pe tonul ei firesc și percutant, la fel de natural ca respiratul. Folosea adesea cuvinte și expresii în engleză și asta contribuia la sentimentul meu de adecvare, la cum mă simțeam înțeleasă și conținută. Am primit unele critici pentru faptul că textele mele abundă în expresii în engleză – cum e posibil, scriitoare-aspirantă care nu se poate exprima exclusiv în limba maternă și se folosește de engleză ca de un soi de cârjă? – uite că nu. Uite că mă simțeam validată de Petro.
Orele au zburat. Moderatoarea anunța că se apropie momentul în care ne pregătim să încheiem. Ultima întrebare. Au mai urmat încă vreo 17 întrebări, desigur, parcă nici Petro nu s-ar fi dat plecată. Totuși, ultima întrebare.
– Petro, îți pare rău că ai fugit de acasă? se auzi o voce mică din încăperea cealaltă.
Era un copil, un băiat de 11 ani, probabil cel mai tânăr cititor al Petronelei prezent în seara aceea. A fost aplaudat pentru intervenția sa; Petro l-a întrebat la rândul ei:
– De ce vrei să știi asta? Te gândești să fugi de acasă?
– Nu încă, răspunse el simplu, cu sinceritatea dezarmantă de copil.
În aplauzele publicului, întâlnirea luă sfârșit. Petro semna acum cărți, se făcuse mare coadă. M-am așezat la rând în dreptul biroului unde bigudiul mare se ocupa de vânzări.
– Dă-mi un exemplar din Orbi, te rog, i-am spus; cu un gest automat îmi oferise Privind înăuntru.
– Orbi? verifică bigudiul mare.
– Da. Vreau să îl am semnat de Petro.
– Tu cumperi încă un exemplar doar ca să îl ai semnat? continuă bigudiul mare, pe un ton vag amuzat.
Să îi fi explicat bigudiului că Orbi rămâne romanul meu preferat, cartea care m-a dărâmat și apoi m-a reconstruit când am citit-o?
– Da, sunt fana ei numărul 1, o să încep să strig „Michael, Michael” și o să leșin, am replicat autoironic.
Bigudiul mi-a întins exemplarul din Orbi cu jumătate de zâmbet. Nu eram sigură dacă înțelesese la ce Michael mă refer, poate era prea tânără ca să știe de el. Cunosc tineri care nu au auzit nici de Slim Shady, și Eminem e încă în viață, de Michael ce să mai zicem.
Petro nu dădea autografe la foc automat. Vorbea câte puțin cu fiecare persoană, întreba numele, îi semna cartea și îi scria o dedicație personalizată.
– Ce mai faci, Tipa de la bancă? îmi zâmbi ea când am ajuns la rând în fața ei. Ce mai scrii?
– Scriu. Dar nu pot să postez pe blog o dată la fiecare 4 zile, cum făceai tu. Nu am cum.
– Nici eu nu scriam așa de des. Am avut o perioadă între 2008 și 2013, 5 ani, în care am scris compulsiv și am adunat foarte multe texte. Ulterior am putut să postez pe blog câte un text la fiecare 4 zile, le aveam deja scrise, doar click și postam.
– O să te rog să îmi semnezi pe Orbi.
A luat cartea și a început imediat să scrie dedicația.
– Tu scrii foarte bine. Să scrii în continuare, mi-a zâmbit semnându-mi exemplarul.
I-am mulțumit; în interior dansam ca pinguinii dansatori din Mumble. Pe carte îmi scrisese:
pentru tipa de la bancă,
cu admirație și drag de tine,
Petronela Rotar
Am murit.
I-am mulțumit pentru întâlnirea din seara asta și am plecat, cu Orbii ei în geantă și cu validarea ei în minte. Petro îmi scrisese mie „cu admirație„. Ea, mie. Mergeam pe nori. Eram Highlander.
Petro e fascinantă. Forța ei vitală te acaparează. La fel ca scrisul ei. Te ridică și te înalță. Cât de sus? Cât poți tu. The sky is the limit.
Foto: Petronela Rotar (poză furată de pe Facebook-ul ei)
tipadelabanca 