Hanul de pe Stradă

Eram la Hanul de pe Stradă, un restaurant rafinat cu specific italian și cu atmosferă romantică și discretă. Cel puțin, așa îmi fusese recomandat. Eram cu o prietenă veche, genul acela de prietenă alături de care ai trecut prin două războaie, ai supraviețuit unor dezastre naturale, ai depășit câteva impasuri existențiale și vă vedeți rar, nici nu locuiți în aceeași țară, dar când vă întâlniți, conversația curge firesc, de parcă nu v-ați mai fi văzut de o săptămână. Masă pentru două persoane, vă rog. Nu unul, ci doi ospătari eleganți s-au ridicat degrabă cu o deferență exersată și am fost conduse la masă, ne-a fost strecurat subtil meniul și invitația de a încerca vinul casei. Cel care ne lua comanda a plasat stângaci câteva glumițe inutile și nesărate; prietena mea i-a zâmbit glacial. Mă întrebam dacă ospătarii își adaptau glumele în funcție de persoană și de situație sau ele formau pachetul standard de întâmpinare jovială a clienților. Am studiat concentrată meniul – denumirile erau în italiană – și am comandat penne ai formaggi sperând să nu fie doar modul pretențios de a spune macaroane cu brânză.

Hanul cu totul era pretențios. Mi-ar fi plăcut să fie mai încăpător, mai aerat; spațiul era relativ mic, cu multe mese; mobilierul, de culoare neagră, reușea să umple și mai tare locul, cu tușe îngroșate ca liniile unei caricaturi. În partea opusă mesei la care stăteam, pe două polițe întinse de-a lungul peretului din cărămidă aparentă, se înșiruiau sticle de vin, majoritatea purtând etichete cu brandul restaurantului, deși nu-mi imaginam că proprietarii erau producători de vinuri. În dreapta, deasupra barului, alte rânduri de sticle, în spatele meu, un suport supradimensionat pentru sticle de vin. Aveam impresia că orice urmă de neîndemânare din partea mea se va solda cu dispariția prematură a colecției de vinuri și mă simțeam un pic inadecvată la gândul acesta, rămâneam fără spațiu vital. Decorul era exact cum te-ai aștepta într-un film de David Lynch. Masa din stânga, de lângă geam, era prea aproape de a noastră; clienții care o ocupau erau martori fără voie ai conversației noastre. Și viceversa. Era ca o cină în patru. Dinamica tăcerii dintre cei doi și felul în care evitau să se privească mă făcea să cred că erau un cuplu – un el pe la vreo 70 de ani, o ea pe la 40. Scena care se desfășura la masa lor era fascinantă ca o mireasă prinsă într-o alunecare de teren – era imposibil să nu te oprești și să privești ce se întâmplă, măcar pentru câteva minute. Știam că nu era politicos să-mi spionez vecinii de masă însă erau fizic prea aproape ca să îi pot ignora.

Nu-și adresau niciun cuvânt. El, cu un aer scrobit și morocănos, citea preocupat meniul. Ea, cu o expresie pedepsită, dădea paginile fără să acorde atenție celor scrise în meniu. Părea că cititul, deși nu presupunea o concentrare prea mare, era un efort de care nu era capabilă.

– Nu arată prea fericiți vecinii, i-am scris prietenei mele pe messenger.

Situația era ușor ridicolă – nu puteam să spun nimic fără să fiu auzită și de ei; eram față în față cu prietena mea și, în loc să comunicăm verbal, stăteam amândouă cu telefoanele în mână, vorbind în scris una cu cealaltă.

– Și eu m-am gândit la asta, răspunse ea tot pe mess.

Deși nu citea, tipa nu își ridica ochii din meniu, ca și cum i-ar fi fost frică să îl privească pe cel din fața ei. Arăta tristă. Purta o fustă evazată, de o lungime confortabilă, cizme înalte, un sacou într-o culoare ternă și o eșarfă voluminoasă cenușie, înfășurată strâns în jurul gâtului. Parcă ar fi vrut să se ascundă cu totul în ea, să dispară.

– Pare că și-ar dori să fie oriunde altundeva, numai aici, nu, am tastat mai departe.

– Cred că sunt supărați.

Ospătarul cu glumițe în program le-a luat și lor comanda. Apoi tăcerea s-a instalat din nou între ei, densă, de neimaginat, ca timpul dinaintea timpului. Am întors ușor capul, privind o vreme pe geam, apoi mi-am mutat ochii asupra lui.

– El pare genul abuziv, am urmat.

– Poate e doar plictisit. De viață, de tot, replică prietena mea.

Era prea multă lumină pentru ca atmosfera să fie cu adevărat intimă, așa cum se autogratula hanul pe site-ul său. Deasupra meselor, niște candelabre mari, cu abajur perfect cilindric, dintr-un material care imita lemnul, veritabile secțiuni de butoi, erau ațintite asupra noastră ca niște reflectoare într-un studio de știri. În lumina aceea puternică, egală, indiferentă,  prietena mea semăna cu Eva Green.

– Poate, am fost eu de acord.

Pe masa lor sosise mâncarea, mirosea îmbietor. Au mâncat fără să discute, fiecare privind în farfurie, de parcă se străduiau să execute cât mai corect actul de a mesteca și înghiți.

– Ea arată ca o victimă, am sugerat pe mess.

– Sau e pe pilot–automat, își economisește energia, veni răspunsul.

– Se uită numai în jos, ai observat? …pare că e ținută ostatică.

Vizavi de noi era o masă de 10 persoane. Cel care ședea în marginea canapelei, la perete, îmi arunca din timp în timp priviri stăruitoare, ca și cum îi păream cunoscută și nu știa de unde să mă ia. Îmi părea și mie cunoscut, de fapt. Îl cunoșteam oare? Probabil din bancă, o fi fost vreun client. Sau poate pur și simplu avea o fizionomie comună.

– Crezi că ar trebui să-i dăm tipei un bilețel cu numărul de telefon și să-i spunem „sună-mă, cere ajutor„? propuse prietena mea cu un zâmbet conspirativ.

Noi două aveam în spate o întreagă istorie de scenarită – arta a face scenarii din orice.

– E foarte tânără… am adăugat meditativ.

– Pentru el? Da. Posibil să fie un sugar daddy, un sponsor senior…

– Sau e fiică-sa, ce contează. Cine suntem noi să judecăm diferențele de vârstă?

Tăcerea dintre ei era palpabilă, aproape că o puteam gusta – avea gust de ora 4 dimineața într-un cabaret noir din anii ’20, ora la care dansatorii, tolăniți leneş pe sofale freudiene, ascultau muzică în surdină fumând visător. Tipul de pe canapeaua din colț se uita iarăși la mine, cu aceeași expresie reținut-curioasă, ceilalți de la masa lui păreau să se miște cu încetinitorul. Totul în jurul nostru se derula în slow-motion.

– Poate nu e ostatică. Poate e doar urâtă, am reluat discuția pe messenger.

Nu era neapărat urâtă, nemișcarea trăsăturilor o urâțea.

– Sau lucrează în bancă. Asta te urâțește în timp, te desfigurează într-un fel anume.

– Bretonul cu siguranță e urât.

Mâncam și noi; aveam senzația că cina mea cu Eva Green devenise o imersiune în videoclipul piesei Spinning the wheel a lui George Michael, doar fumul de țigară lipsea din tablou. Era un moment în care supracompensam prin vizual și dialog exagerat ca să umplu tăcerea dintre cei doi, să umplu vidul care îi despărțea – cine știe ce traumă de-a mea proiectam asupra lor. Prietena mea comandase melanzane alla parmigiana; când fiecare a ajuns la jumătatea porției, ne-am oprit și am schimbat farfuriile între noi.

– E în regulă? Vă place mâncarea? se impacientă ospătarul care ne urmărea de lângă bar.

– Da, este în regulă, am încuviințat.

Nu avea de unde să știe că, pentru noi două, orice fel de mâncare era „para compartir”. O coardă a memoriei vibră în interiorul meu și începură să mi se înghesuie în minte flashback-uri cu alți doi prieteni de-ai mei, un el și o ea, prieteni vechi de când lumea. Se mutaseră în altă țară și locuiau acum într-o casă din povești, cu acoperiș abrupt și pereți de cărămidă și cu o alee pe care uneori treceau vulpi. Îmi aminteam de serile în care ieșeam cu ei în oraș, mirosul aromat de Cuba Libre, de nopțile în care jucam cărți fără miză și așteptam răsăritul, fără să înțelegem prea bine de ce am vrea să vedem răsăritul într-un peisaj eminamente urban. Apoi alte frânturi de imagini mi s-au perindat prin fața ochilor – febra, nu ai voie să lipsești de la bancă, mi-am amintit cum mă târam ca o zombi la muncă și făceam supradoză de algocalmin și paracetamol ca să mă pot ține pe picioare. Seara mă prăbușeam în pat; ei erau colegii mei de apartament, îmi schimbau așternuturile impregnate de febră, îmi aduceau haine uscate și verificau dacă n-am murit. Colegi de apartament, colegi de bancă, colegi de viață. Nu mai rămăsese nimic din toate astea. Doar eu și plecarea lor.

– Ne faceți nota, vă rog? ceru prietena mea.

– Încă un pahar de vin? făcu ospătarul o încercare autistă de a ne deturna.

– Nu. Nota, repetă ea pe un ton categoric.

Cei doi de la masa alăturată tocmai o achitau pe a lor. S-au ridicat și au plecat, la fel de tăcuți, ea îl urma pe el cu un aer captiv.

– Dacă am fi într-un episod din Tom Cat, am ieși tiptil după ei și i-am urmări, nu?

Doar că nu eram în desenele animate nedublate în română de pe desuetul Cartoon Network din copilăria mea.

– Haide mai bine în altă parte. Într-un loc în care vinul nu e rebranduit și nu se servesc la suprapreț macaroane cu brânză și musaca de vinete sub denumiri sofisticate. Să mergem să bem un vin bun.

Am plătit și ne-am prelins înspre ieșire, într-un balet delicat printre suporturile de sticle de vin. Era 23:30; în toate bodegile în care am intrat, chelneri plictisiți ne-au anunțat blazat că ultima comandă trecuse. Asta mă făcea să mă întreb cu stupoare în ce cătun insignifiant ajunsesem să locuiesc, din moment ce vineri seara la 23:30 în zona centrală nu se mai preluau comenzi de vin. Am ajuns la un pub care data din vremurile imemoriale în care eram noi în liceu; înăuntru erau baloane colorate pe care scria mare „18”, probabil era o petrecere de majorat. Afară, lângă intrare, câteva pisi își făceau selfie-uri în fața nimicului (nu era absolut nicio priveliște sau ceva ce ai fi putut încadra într-o poză artistică pentru Insta). Ascultându-le în treacăt chicotelile mi-am dat seama că relația cu Eva Green a mea împlinise deja 18 ani – prietenia noastră avusese majoratul.

Am rămas într-o cafenea din Centrul Vechi până mult după miezul nopții. Timpul avea obiceiul să se comprime când eram cu ea; eram sigură că trecuseră 30 de minute, maxim 45, iar când ne-am uitat la ceas am realizat că eram în oraș de vreo 5 ore. Fără conversație de complezență. Ca în acel meme de pe Facebook – vorbeam despre atomi, magie, sensul vieții, galaxii îndepărtate, despre minciunile pe care ni le spunem nouă însene, despre defecte, despre aromele noastre preferate, despre copilărie, ce-gânduri-te-țin-trează-noaptea, despre frici și nesiguranțe, despre idei răsucite și anatemizate. Cafeneaua era învăluită în culorile emoțiilor noastre; cred că era ora vrăjitoarelor.

Notă: când voi afla despre prieteni care se mută în și nu din țară, o să dedic un text separat acestei vești.

Foto: Daria (MTV)