17:01

Nu a mai fost activ pe whatsapp de la 17:01.

Am trăit zile și eternități de la 17:01, simțindu-i numai absența.

Afară e noiembrie, deși caledaristic e luna mai. Mă plimb pe străzi inundate de frică. O frică nelămurită, vibrantă, care înlătură orice altceva. În jurul meu, petale de liliac și miros de vânt. Și eu, singură.

Poate e ocupat.

La cabinetul ei, doctorița veterinară îmi povestește cazul curios al bătrânei care are în apartament 19 pisici și un câine.

Mi-e dor de dimineți calde cu soare pe pernă și cafea îndulcită cu zâmbete.

De la 17:01 frica mi se ghemuiește undeva sub ceafă.

Aș vrea să fiu departe, pe o plajă, să privesc valurile. Să rămân în bătaia mângâietoare a brizei, cu ochii mișcându-mi-se visători deasupra mării. Simt nevoia de mult cer.

Dintr-o mașină oprită la un semafor se aude piesa Drunk in this coffee shop și mă întreb ce înseamnă 17:01.

Așteptarea se întinde acaparantă. Nu-mi pot închipui viaţa cotidiană, rutina zilnică, viaţa relativ calmă, posibilă, indiferentă. Nu după 17:01.

Oare eu sunt una dintre cele 19 pisici? Sau bătrâna?

Mi-am pus o mască de păr (cu avocado, banană și ulei de măsline) și am așteptat cuminte să acționeze și să-mi facă părul strălucitor ca al lui Beyonce. Banana s-a lipit iremediabil de șuvițele mele, ca într-o poveste de dragoste, și m-am întrebat dacă nu cumva voi ajunge cu părul ca Bogdan Stelea, nu ca Beyonce. M-am șamponat de 3 ori, mi-am pus balsam de 3 ori, mi-am limpezit părul în total de 6 ori. O dată pentru fiecare oră-veac care trecuse de la 17:01.

Poate că sunt pisica lui Schrodinger.

Fără să vreau, m-am gândit la coagularea intravasculară diseminată. La cum apare și ce presupune – apare atunci când cheaguri de sânge se formează în anumite puncte din interiorul vaselor sanguine, spontan, în lipsa unor leziuni. Asta duce la epuizarea substanţelor implicate în coagulare, conducând la apariţia hemoragiilor. Circulaţia sanguină locală e încetinită sau suprimată, după care se instalează necroze. În termeni mai expeditivi și mai nepretențioși, sângele iese prin pereții vaselor și îți inundă organele interne. Etapa următoare e moartea.

Timp de o oră am căutat un magazin de haine care s-a deschis recent în centrul vechi. Nu l-am găsit. Pesemne e prea nou ca să apară pe google maps.

O prietenă de-a mea va pleca în curând din țară. Pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, poate definitiv. O aud pe Meredith Grey în fundal, vocea naratorului, povestind viața mea episod după episod. Everybody leaves and everybody dies. Asta nu înseamnă nimic, e numai un serial, îmi spun. Dar uite că adaug încă o prietenă pe lista oamenilor de care îmi e dor în fiecare zi.

17:01. Timp dilatat. Translucid. Încâlceală de temeri și o mare de tăcere oarbă și rece.

Am fost la poștă să ridic o recomandată. Banca mă notifica despre modificările online banking-ului, despre noile modalități de conectare și autentificare. Am zâmbit – nu puteau să îmi trimită un sms? – și îmi era tot frică.

Am dormit puțin și am visat cu tornada, cu mama mea și cu Meredith Grey, îmbrăcată în echipament de spital, pregătită să intre în sala de operație.

La vară o să mă duc în concediu în Croația. O să mă plimb prin piațete, o să stau la cafenelele care se amestecă printre terase unde se mănâncă scampi, o să beau Karlovačko și o să vorbesc cu localnicii despre război. O să o fac pe frică să fie my bitch.

La 22:59 a redevenit activ pe whatsapp.

Foto: Marco Melgrati