The Valley

Acum ceva timp vă povesteam cum, în vremurile imemoriale în care lucram în Banca Băncilor, am fost transferată voluntar-obligatoriu din sucursală într-o agenţie pentru că am avut îndrăzneala să-mi iau concediu medical când am fost bolnavă. Am scris despre asta aici. Mi se oferea şansa să scap din menghina Mordorului şi să lucrez într-o agenţie nou-deschisă, fără clienţi şi fără vad comercial, deci fără prea mari şanse de îndeplinire a targetului, dar care avea un portofoliu de porumbei în faţa sediului, cum îmi fusese în mod ironic marketată de către Cei-de-Sus. Da, au folosit prezenţa înaripatelor ca argument în favoarea mutării mele acolo, ca şi cum porumbeii ar fi constituit un avantaj competitiv. Asta se întâmpla cam în perioada în care gripa aviară era subiectul de actualitate în lume, deci taman porumbeii reprezentau o miză pentru mine.

Povestea cu transferurile de la sucursală la agenţie nu se încheiase, însă. Cei-de-Sus hotărâseră că o să mi se alăture în scurt timp colega din dreapta. Da, colega aceea care apare în fiecare text pe care l-am scris până acum despre bancă, coechipiera mea de la FrontOffice pe departamentul carduri. Da’ ea cu ce greşise?! m-am întrebat instantaneu când am aflat vestea. Cu ce le greşise Celor-de-Sus, nici măcar nu îşi luase concediu medical când fusese bolnavă, ea de ce era transferată disciplinar? Nu mă înţelegeţi greşit, mă bucuram că, la rândul ei, avea să părăsească zona de război eufemistic numită “sucursală” şi că ne vom reîntâlni pe teritoriu paşnic, în noua agenţie. În definitiv, noi două eram un fel de gemene siameze, profesional vorbind, iar faptul că simbioza avea să continue la agenţie nu avea cum să nu mă bucure. Dar… de ce? Cei-de-Sus nu încurajau formarea echipelor, dimpotrivă, sabotau echipe gata formate şi care dovediseră în timp că funcţionează, le descompletau, divide et impera, nu cumva să se formeze coaliţii, transferau angajaţii dintr-o parte în alta, după algoritmi şi raţioamente numai de ei cunoscute.

– E un miracol, îţi spun eu. Asta s-a întâmplat, întări colega din dreapta cu un zâmbet obosit.

– Din orice perspectivă ai privi treaba cu transferul, noi suntem în avantaj. În primul rând pentru că n-o să mai fim nevoite să aşteptăm să ni se deschidă cuştile ca să plecăm seara acasă.

În sucursală regula nescrisă era că nu ai voie să pleci acasă până nu pleacă Cei-de-Sus, iar lor le plăceau orele suplimentare neplătite (sau pur şi simplu nu le plăcea acasă, nu-mi dădeam seama). De aici axioma că nu putem pleca de la muncă până nu ni se deschid cuştile în care eram ţinuţi captivi. Regula asta pe mine mereu m-a revoltat; în agenţii nu era aplicabilă.

– Nu de dragul nostru au făcut ei rocada asta, fii convinsă. Cei-de-Sus nu fac ceva din care nu au nimic de câştigat, am continuat cu convingere în timp ce goleam sertarele biroului meu de la FrontOffice.

Era ultima mea săptămână în Mordor, începusem să îmi adun grămada de obiecte personale care trebuiau mutate la agenţie (asta pentru că practic locuiam în bancă). În după-amiaza aceea devenise urgent ca nişte documente din sucursală să ajungă la noua mea agenţie adoptivă. Primisem ordin de la doamna director să le duc eu, Valea Porumbeilor fiind în drumul meu spre casă. Era o agenţie într-o zonă de blocuri destul de liniştită – pensionari, chioşcuri de ziare, tarabe de flori, un birt soios, o covrigărie, 2 farmacii, 3 agenţii ale băncilor concurente şi, desigur, vestiţii porumbei. Am numit-o The Valley şi aşa mă voi referi la ea de acum înainte. Am intrat. De fapt, am izbucnit înăuntru ca un veritabil Kramer, am lăsat jos cutia şi documentele pe care le aveam de predat şi am fugit la baie, ca orice anagajat tocmai sosit din sucursală (de parcă acolo nu existau băi). Ei bine, în Mordor fie nu prea apucai să ajungi la baie, fie apucai, apoi erai întrebat de ce mergi atât de des la baie.

Cele 3 colege titulare la The Valley mă priveau neutru de la birourile lor. Una dintre ele era în preaviz, celelalte două urmau să se mute în sucursală la FrontOffice ca să ne înlocuiască pe mine şi pe colega din dreapta, noi preluând posturile lor la The Valley.

– Pliantele astea sunt expirate, nu au ce căuta aici, m-am auzit criticând cu glas tăios.

Agenţiile aveau fiecare câte un panou cu pliante la intrare, de regulă cu promoţiile pe care banca le derula în perioada respectivă. Cele expuse pe panoul de la The Valley erau expirate de câteva zile (sigur, sigur, e mult de lucru, fetele au omis să le înlocuiască cu pliante valabile, scuze şi justificări, ştiam şi eu placa). Întrebarea care îmi înşuruba silenţios un nod în stomac era: de ce reacţionez eu aşa? De ce prima mea replică intrând în agenţie este o critică? De ce o aud pe doamna director vorbind prin glasul meu? Ce sunt pe cale să devin? În cine mă transform?

În săptămâna următoare mi-am luat în primire postul şi biroul de la The Valley. Biroul de lângă geam, cel cu vedere la porumbei. Dimineaţa, când am ajuns în agenţie, cafeaua era făcută. De şeful agenţiei, cel care îmi fusese superior ierarhic direct şi în Mordor la FrontOffice. Trebuie să înţelegeţi, în sucursală se practica stilul de management dictatorial, fusesem „educată” prin bullying, cu pumni şi picioare, furci şi topoare, metaforic vorbind. Deci să ajung la lucru şi să fiu aşteptată de şef cu cafea era de neconceput pentru mine.

– Cum bei cafeaua? mă întrebă el pe cel mai firesc ton din lume.

– Cu mult zahăr… pentru că viaţa în bancă e amară, am răspuns înmărmurită. Tu faci cafeaua? Tu?!

– Nu neapărat. De regulă, cine ajunge primul. Azi am ajuns eu primul.

Dacă stăm să ne gândim, era doar un gest colegial. Uman. Eu eram venită însă dintr-un loc preponderent inuman, sau poate post-uman, aşa că în momentele acelea gestul lui colegial îmi părea un miraj, o iluzie deşartă.

M-am aşezat la birou, cu cafeaua în faţă, încă procesând. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să dau soneria telefonului fix la minim, apoi mi-am ajustat setările scaunului. Colegele au început să râdă, şeful mă privea din biroul lui şi râdea şi el. L-am sunat pe numărul de interior.

– Le spuneam ieri fetelor că primul lucru pe care o să-l faci când te aşezi la birou va fi să dai volumul telefonului fix la minim. Puteam să pariez bani pe asta, îmi explică şeful, amuzându-se în continuare.

– De unde ai ştiut? am întrebat, nefiind sigură dacă să râd de previzibilitatea mea.

– Asta am făcut şi eu în prima zi de lucru aici, când am preluat agenţia, mă lămuri el cu obişnuitul său calm.

Probabil majoritatea celor care au lucrat la FrontOffice sub biciul doamnei director au rămas cu ceva traume legate de telefoanele care sună în ritm de Info CFR. În sucursală dacă se auzeau mai mult de 2 ţrrrr-uri până să fie preluat un apel, doamna director se zbârlea din biroul ei: de ce nu preia nimeni apelurile? Vreţi să le preiau eu? De ce nu trataţi clienţii cu seriozitate? Ce vor spune, ce fel de bancă e asta dacă nu li se răspunde la telefon? Cu ce vă ocupaţi toată ziua? Target nu, telefoane nu, chiar nu faceţi nimic? Şi alte variaţiuni. Ca mijloc de protecţie, preferam să am volumul sunetului de apel la minim, ca să nu atragă atenţia şi să am timp măcar 3 ţrrr-uri până să răspund, având în vedere că munca mea nu se limita la a răspunde la telefon, ci mai făceam un catralion de alte lucruri, de regulă simultan. Precizez, şi în prezent am tendinţa să nu las telefoanele să sune prea mult, chiar dacă mă aflu în postura clientului şi apelurile telefonice nu sunt responsabilitatea mea. De exemplu, m-am oferit o dată să răspund la telefoane la Poştă, eu fiind, evident, clienta, nu angajata. Doar ca să nu le mai aud sunând. Doar ca să nu mai simt spectrul doamnei director pregătindu-se să vocifereze în fundal.

– O să îţi ia câteva săptămâni să te adaptezi la ritmul din agenţie. Să nu mai tresari din orice, să nu mai tremuri pe interior, să poţi mânca. Aici fiecare are pauză de masă, să ştii, continuă şeful pe acelaşi ton moderat şi sobru. Ai voie să mănânci şi n-o să vină nimeni după tine în bucătărie insistând să te întorci la birou. Ah, şi poţi merge la baie de câte ori vrei tu. Astea sunt “regulile casei”.

După ani de muncă în FrontOffice, malaxorul sucursalei, exista posibilitatea să rămâi cu un soi de sindrom de stres posttraumatic (dificil de definit şi probabil impropriu spus). Poate că şeful îl resimţise pe propria piele. Şi el venea de pe tărâmul ostil al Mordorului, şi el se formase în ale bankingului având ca unic exemplu managementul dictatorial al Celor-de-Sus. Şi uite că acum, ajuns în papucii managerului de echipă, alegea să nu se transforme în Stalin, să nu dea abuzul mai departe, să nu îl perpetueze. Conceptul Ralucăi Feher, cuiele pe care alţii le-au bătut în tine să nu le baţi tu mai departe în alţii, concept cu care eu nu eram familiarizată încă, pentru el venea natural. E limpede că există o mare diferenţă între şef, dictator şi lider, diferenţă pe care el părea că o înţelege perfect. Aveam să văd în continuare că rolul pe care şi-l asumase la The Valley era cel de lider. Acesta a fost motivul pentru care l-am numit Señor Presidente, fără cea mai mică undă de sarcasm. Mă adresez şi în prezent aşa, la ani-lumină distanţă de poveştile astea perimate dintr-o epocă bancară acum apusă, sper.

Sigur că Cei-de-Sus nu vedeau lucrurile în lumina asta. În Mordor dovezile de umanitate erau considerate defecte inacceptabile. Cum să facă şeful de agenţie cafea pentru subalterni, cum vine asta? Cine ştie ce ar fi avut de spus despre asta dacă ar fi ajuns la urechile lor, poate ar fi condamnat gestul lui, poate ar fi considerat că astfel de obiceiuri vor conduce în timp la haos, la moartea zeilor bancari. Ei condamnau şi dispreţuiau profund tot ce se deosebea de ei, tot ce era altfel decât ei. Mostră de atitudine? Înainte să mă mut la agenţie auzisem în treacăt un schimb de replici între ei despre fetele de la The Valley.

– Fetele de la Agenţia ZT? Ooo, păi acolo au fost obişnuite cu “te rog” şi “mulţumesc”, aşa se lucrează acolo… spunea unul dintre Cei-De-Sus cu infinit dispreţ. Vor avea o mare surpriză în sucursală.

Fostele titulare de la The Valley, condamnate să meargă în locul nostru la sucursală, erau carne de tun. Atât reprezentau pentru Cei-de-Sus, carne proaspătă adusă din agenţie, nimic mai mult. Eu şi colega din dreapta eram prea uzate ca să mai fim relevante. Toate eram dispensabile în Mordor, de unică folosinţă, pentru bancă nu contam ca oameni. Pentru că în timp ce tu eşti moartă pe dinăuntru, nu mai ai viaţă personală şi nici nu mai ştii ce gust are mâncarea, cifrele cresc. Altceva nu contează.

Foto: Răzvan Vitionescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s