Leaving Mordor

– Cum sunt arhivate? …separat? De când? răsună vocea iritată a doamnei director peste zgomotul de fond.

Colega din dreapta, convocată în birou, încerca să formuleze un răspuns lămuritor; doamna director nu părea convinsă.

– Toate sunt arhivate aşa? De ce? Aţi verificat cum scrie în procedură? anchetă ea mai departe.

Era ceva legat de carduri, eram convinsă. M-am apropiat de birou cu paşi nesiguri şi am rămas în cadrul uşii.

– De ce notele de predare card nu sunt arhivate împreună cu cererile de emitere card aferente? De ce le ţineţi separat? mi se adresă doamna director inchizitorial.

Nu îmi pusesem niciodată întrebarea asta – de ce se arhivează notele de predare card aşa cum se arhivează. Procedurile bancare nu reglementau neapărat cum să arhivezi ceva, doar că trebuie să arhivezi. Ar fi fost ceva să scrie în procedură: cutare document se arhivează numai în bibliorafturi galbene, nu se acceptă alte culori.

– Vouă nu vi se pare logic, cererea de emitere card să se păstreze împreună cu nota de predare aferentă?… Când vine auditul şi verifică cererile de emitere ce faceţi? Căutaţi încă o dată într-un alt loc notele de predare? De ce? Cum v-aţi gândit la varianta asta?

– Nu noi ne-am gândit. Aşa am văzut la înaintaşele noastre, aşa am făcut şi noi, glăsui precaută colega din dreapta, luând poziţia ghiocel.

– Şi nici una dintre voi nu s-a deranjat să verifice cum spune procedura? Dacă precursoarele voastre au arhivat greşit, voi perpetuaţi greşeala?

– Procedura nu reglementează aspectul ăsta, am intervenit cu siguranţă în voce.

Eram complet nesigură pe ce spuneam – oare verificasem? Când? Acum câteva secole, la început, când mă familiarizam cu procedurile? Şi uitasem? Oare în procedură chiar nu era specificat nimic? Vreo culoare recomandată pentru bibliorafturile în care se ţine arhiva de carduri? Roz cu buline?

– Şi dacă nu reglementează, repet, nu e logic să ţii cererea de emitere împreună cu nota de predare? Aţi bulibăşit toată arhiva de carduri, dacă vine auditul acum ce facem?

– Oriunde ar fi arhivată documentaţia pentru carduri, când vine auditul noi două ne ocupăm să punem la dispoziţie cele solicitate, noi căutăm (şi găsim ce e de găsit), nu altcineva, ar trebui să fie irelevant pentru ceilalţi unde căutăm, am replicat, pe deplin conştientă că e o justificare, nu un argument.

Era ultima mea zi de lucru în sucursala regională, de săptămâna următoare începeam munca în agenţia ZT. Era sâmbătă, banca nu era deschisă pentru public şi nu se procesau plăţi sau încasări. Eram prezenţi cu toţii, voluntar-obligatoriu, sărbătoaream sâmbăta legal nelucrătoare prestând ore suplimentare neplătite. Devenise urgentă o operaţiune la Credite, ceva indispensabil migrării, drept pentru care se lucra furios la remedierea unor erori de pe un raport kilometric. Se lucra ca în mină la mare adâncime, repede, sub presiunea imperativului trebuia să fie gata ieri. Colegii din Centrală aveau pesemne o plăcere perversă să ne trimită mailuri vineri după-amiaza la cinci fără un sfert cu vreun task ce trebuia să fie gata ieri (sau, eventual, luni dimineaţă la prima oră, ca să nu spunem că ne plictisim în weekend).

Era o după-amiază frumoasă de sâmbătă iar eu eram antrenată să nu observ asta – mecanism de apărare – şi îmi ispăşeam cu resemnare detenţia bancară. Atmosfera din sucursală era îmbibată în obişnuitul cenuşiu corporatist-auster şi nu se anunţau prea multe nuanţe de culoare. Telefoanele nu sunau, liniştea nu era întreruptă de nimic, nici de chiţăitul faxurilor, nici de huruitul monoton al imprimantelor. Auzeam tastaturile colegilor de la Credite păcănind cu nerăbdare. O colegă le monitoriza activitatea, întrebând mai des decât era cazul dacă are cineva nevoie de ajutor sau de explicaţii suplimentare. Nu aveau. Aveau nevoie de o sâmbătă liberă. Cum asta le era interzis, toată lumea tasta cu înverşunare, în tăcere, ignorând încăpăţânarea cu care colega îşi oferea asistenţa.

Eu mă aflam în plin proces de handover – predam colegei din dreapta dosarele, operaţiunile, documentaţia legată de carduri, tot ce compunea munca mea, cu explicaţiile de rigoare. Odată încheiat procesul ăsta, eram liberă să îmi încep activitatea la agenţia ZT. Handoverul nu îl puteam face în timp ce lucram cu clienţii, singura opţiune viabilă pentru asta era o zi de sâmbătă. FrontOffice-ul nu era implicat în acţiunea urgentă de la Credite însă colegii mei de departament erau prezenţi la datorie, anonimi robotizaţi fiind (cum eram şi eu, de fapt). Unii veniseră pentru a-şi pune arhivele în ordine, profitând de faptul că banca nu era deschisă pentru public. La FrontOffice am învăţat ce preţioase sunt momentele în care poţi lucra fără spirale de telefoane-clienţi-şefi-mailuri-şedinţe-întreruperi la fiecare 5 minute, în care reuşeşti să duci o operaţiune sau o idee până la capăt şi să ai o anumită continuitate în muncă. Aşa de preţioase încât devii dispus să sacrifici o sâmbătă de dragul lor. Alţi colegi cred că veniseră pur şi simplu din inerţie, de ce să nu se lase exploataţi mai departe? Într-adevăr, banca ştia foarte bine să ceară, să pretindă – timp, disponibilitate, implicare, energie, dedicare, performanţă (desigur), dar la fel de adevărat este că noi eram cel mai adesea incapabili să punem limite.

Colega din dreapta prelua abătută dosarele mele şi făcea eforturi să îmi asculte explicaţiile. De când mă angajasem în bancă lucrasem tot timpul cu ea, nu în echipă, mai degrabă în simbioză. Natura muncii noastre la FrontOffice ne făcea cumva inseparabile – ea, responsabila cu cardurile, eu responsabila cu PIN-urile, amândouă responsabile pentru orice „crapă” sau „puşcă” la sub-departamentul carduri. De săptămâna următoare nu aveam să mai lucrăm împreună, ea rămânea consilier clienţi în sucursală, eu deveneam universal teller la agenţia ZT, ghişeistă universală.

– Şi când lipsiţi voi? Colegii cum să ştie unde să caute, din moment ce aţi ţinut arhiva după o logică proprie? Tu de luni te transferi la agenţie… Ce-ar fi să nu îţi semnez eu transferul până nu remediaţi prostia asta? Ce zici de asta? continuă doamna director fulgerându-mă cu privirea.

Chiar dacă iniţial am respins categoric ideea de transfer din sucursală, între timp înţelesesem că, într-o anumită măsură, era o mişcare în avantajul meu. Cei din agenţii măcar aveau timp să mănânce, fie şi numai atât şi era o îmbunătăţire majoră a condiţiilor mele de muncă. Lăsaţi vulpea să meargă la porumbei, dacă aşa i-aţi promis. Mă agăţam cu toate puterile de mutarea la agenţie ca de o soluţie salvatoare; pe atunci, însă, nu conştientizam că mintea mea se amăgea cu cunoscutul, cu familiarul – urma să muncesc tot în bancă, numai că într-o altă bucăţică a băncii, într-o agenţie. Schimbarea radicală de care aveam nevoie o puteam obţine într-un singur mod: prin demisie. Demisia din domeniul bancar. Orice altceva implicând în continuare bancă însemna că mă învârt în cerc. Că fac exact aceleaşi alegeri şi aştept rezultate diferite. Ideea de plecare şi salt în necunoscut încă îmi părea de neconceput la momentul acela. Aveau să mai treacă nişte ani până să reuşesc să ies din încâlceala de justificări, temeri şi credinţe limitative în care mă lăsasem prinsă ca într-un năvod invizibil şi să îmi devină limpede ce am de făcut. În sâmbăta aceea vedeam transferul ca pe o evadare. Transferul însemna că scap din sucursală. Din Mordor. Cam numai asta mă mai ţinuse în picioare şi funcţională în toată perioada aceea marcată de ore suplimentare şi de febra migrării.

– Cât timp v-ar lua să remediaţi situaţia? Să împerecheaţi cererile de emitere card cu notele de predare aferente?

– Toată arhiva de carduri? O săptămână poate… sau două… timp în care nu ne ocupăm de nimic altceva, facem numai asta, răspunse colega din dreapta fără convingere.

Am rămas tăcută lângă ea, în biroul acela pe care îl numeam the evil eye of Mordor şi care era, poate, esenţa sucursalei, ascultând răbdătoare mustrările doamnei director, ca în atâtea alte dăţi, noi două, în echipă, în genunchi pe coji de portocală. Împărţită la două ţinte, critica era mai suportabilă, furia era mai diluată. Perspectiva a două săptămâni în care “fetele de la carduri” se ocupă numai de arhivă era, evident, inacceptabilă.

– Eu tot nu înţeleg ce aţi avut în minte să le arhivaţi aşa, insistă doamna director cu asprimea unui anchetator. Nu vă înţeleg logica.

Well, sunt o fire rebelă, am arhivat hârtiile în două bibliorafturi separate, în loc să le arhivez într-unul singur, să fie asta cea mai mare greşeală a mea în cariera bancară. Nu am pretins vreodată că aş fi cavalerul fără pată şi fără prihană, că eu nu am făcut nicio greşeală pe când lucram în bancă sau că munca mea a fost perfectă. Nici pe departe. Fusese greşit să adopt procesul iniţiat de o predecesoare fără să îi verific conformitatea cu procedura. Din fericire, nu produsesem un prejudiciu real băncii sau clienţilor, nu se rătăcise nimic, doar că arhivam separat nişte documente pentru care recomandarea era să fie păstrate împreună: cererile de emitere card erau în bibliorafturile colegei din dreapta, la biroul ei, respectiv notele de predare card le păstram în bibliorafturile de la biroul meu.

– Cu pantofii tăi ce e? Par să-ţi fie mari, i se adresă doamna director colegei din dreapta, măsurând-o din cap până în picioare. Să nu îi mai porţi, păşeşti ciudat în ei.

Colega purta nişte pantofi cu vârf rotund şi tocuri joase, păreau un pic prea mari pentru piciorul ei însă nu m-ar fi mirat să fie intenţionată alegerea – când stai 10-12 ore/zi pe tocuri, piciorul trebuie să aibă suficient loc în pantof să se umfle, ca să nu arate ca un parizer înnodat în sfoară. Din motivul ăsta, toţi pantofii mei bancari, fără excepţie, erau cu un număr mai mare decât purtam în realitate. Am oftat, deja întrebările deveneau retorice, aşteptam să se încheie rechizitoriul.

– Ăăă… aşa îmi sunt comozi, se fâstâci colega, înroşindu-se.

Precizez că în vremea aceea majoritatea angajaţilor din întreaga regiune lucra pentru salarii apropiate de minim iar banca nu asigura “fondul pentru îmbrăcăminte”, cum ştiam că procedează alte bănci. De aceea observaţiile Celor-de-Sus legate de hainele sau încălţările noastre mi se păreau de cele mai multe ori inadecvate. Respectând ţinuta office, fiecare se îmbrăca şi se încălţa cu ce avea la îndemână, nu scria nicăieri că ar fi nevoie de pantofi Louboutin cu talpă roşie ca să defilezi prin turnurile de sticlă ale junglei bancare.

– Când vine auditul o sa te transferi înapoi în sucursală, temporar, urmă doamna director pe un ton apăsat, întorcându-se către mine. Să fiţi aici amândouă şi să descurcaţi harababura pe care aţi creat-o în arhiva de carduri. Iar de acum înainte, să arhivaţi cererile de emitere împreună cu notele de predare. Să nu mai aud altceva, alte variante. Aţi înţeles?

Am încuviinţat amândouă şi ne-am întors cât am putut de repede la birourile noastre.

– Crezi că a vrut să spună că… sunt urâţi? întrebă colega din dreapta privindu-şi întrebător pantofii, ca şi cum ei ar fi trebuit să îi răspundă.

– Ştii că doamna director nu se încurcă cu politeţuri corporatiste, i-am amintit eu. Nu e ca şi cum ar avea osteoporoză la suflet.

Un alt exemplu de întrebare de-a ei devenită celebră în sucursală era “de ce ai stat aşa mult timp la baie”, cu varianta “de ce te duci atât de des la baie”; se pare că doamna director era mereu cu ochii pe cronometru.

(Voi cum aţi fi răspuns? Cât de detaliat?)

– Siiincer acuma… exclamă colega frământându-se pe scaun, cu ochii tot la pantofi.

Am simţit imediat disconfortul din glasul ei; mi se părea că întreaga indignare şi revoltă o concentrase în exclamaţia aceea şi în modul în care lungise i-urile din cuvântul “sincer”. De reţinut că aceeaşi doamna director ne dăduse, pe parcursul timpului, şi nişte lecţii de “aşa da”, cunoşteam situaţii pe care le gestionase exemplar. Când un coleg nou a şters din greşeală un schimb valutar forward de câteva sute de mii de euro al unui client important al sucursalei, cauzând un incident care a escaladat până în Centrală, doamna director a fost fermă pe poziţie. Deşi recomandarea celor din Centrală a fost de “game over”, nu a divulgat numele angajatului şi s-a exprimat tot timpul folosind pluralul – noi am făcut, noi am greşit. A reuşit cumva să ţină sub control situaţia şi în acelaşi timp să acorde sprijinul său colegului, oferindu-ne o mostră de take-one-for-the-team. Exact aşa cum ar trebui să facă un lider. Problema a fost remediată până la urmă; ulterior, colegul a fost transferat la o agenţie, v-aţi prins.

Am terminat handoverul mai devreme decât mă aşteptam, fără alte evenimente. M-am apucat apoi să îmi strâng obiectele personale – cămăşile de schimb, pantofii, tenişii, blugii, cosmeticele, periuţa de dinţi, sumedenia de ciorapi de rezervă, parfumul, peria de păr, sacourile, gecile de diverse grosimi, eşarfele, toate ţinute într-o încăpere numită Bârlogul unde era depozitată hârtia pentru imprimantă, încăpere pe care noi o foloseam pe post de vestiar. A rezultat un bagaj respectabil, mai o pisică îmi lipsea şi puteam spune că mă mut de acasă. Tot timpul am fost de părere că, dacă ne-ar fi instalat nişte cabine de duş în bancă, nu am mai fi plecat acasă niciodată, şi-atunci de ce nu şi o pisică?

– Ne vedem la audit, i-am spus colegei din dreapta înainte să plec. Şi… vezi cum păşeşti pe aici, te rog. Să nu striveşti corola de minuni a sucursalei cu pantofii tăi urâţi, am adăugat, având grijă ca tonul să îmi contrazică vorbele.

Nu avea să îmi fie dor de nimic din sucursală. Numai de ea. Avea să îmi lipsească să lucrez cu ea. Am privit contemplativ birourile şi colegii înainte să pornesc către ieşire. Eram prea obosită ca să mai simt vreo emoţie. În jurul meu, un purgatoriu de feţe mohorâte, burnout şi ipocrizie corporatistă. Şi doamna director, semeaţă în biroul ei. Esenţa Mordorului. În definitiv, asta admiram la ea – rezilienţa. Modul în care reuşea să rămână mereu deasupra situaţiei.

Foto: Babalu blog – A flower in the desert

Un gând despre „Leaving Mordor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s