Vulpea şi porumbeii

Despre migrarea conturilor clienților poate ați aflat întâmplător, citind în treacăt un titlu în ZF despre vreo bancă ce se pregătește să preia o altă bancă. Majoritatea băncilor ajung inevitabil pe parcursul activității să îşi “migreze” bazele de date între diverse platforme IT. Uneori e vorba numai de un upgrade al sistemului existent, o îmbunătățire prin care se introduc noi funcționalități, pe ici, pe colo, un fel de pudrarea-periodică-a-nasului-pentru-evitarea-unui-luciu-nedorit-în-poze. Ori poate fi vorba de implementarea unui sistem informatic complet nou, atunci când cel vechi e considerat iremediabil depășit.

Pentru noi, lucrătorii de pe plantația bancară, era mai puțin important ce migrează și de ce migrează; migrarea era oricum sinonimă cu haosul în împărăție. Implementarea unui nou sistem era un proces laborios și năbădăios și trebuia făcută cu grijă, ca să nu se piardă pe drum vreun client, vreun depozit sau credit, vreo informație cât de mică. Pregătirea migrării și corectarea erorilor de sistem care ar fi putut-o stânjeni sau încetini, reconcilierea datelor între vechiul și noul sistem – toate etapele premergătoare erau inițiate cu multe luni înainte de migrarea propriu-zisă și ponderea lor în activitatea zilnică creștea progresiv pe măsură ce se apropia momentul zero. În Centrală existau echipe dedicate migrării, specialiști IT care pregăteau trecerea la noua platformă cu meticulozitatea cu care NASA planifică lansarea unui satelit pe orbită. Nu știu cât de tare resimțeau ei febra migrării; ce știu cu exactitate este cum reverbera presiunea mereu în creștere până la noi, prima verigă din lanțul trofic bancar. Cei din teritoriu care lucrau direct cu clienții erau cei mai afectați de schimbările platformei IT. Migrarea însemna stat peste program, ore suplimentare neplătite, corectarea în regim sisific a erorilor de sistem apărute, traininguri pentru familiarizarea cu noul sistem, de regulă în altă localitate, astfel încât asigurarea continuității operaționale devenea o utopie din cauza lipsei de personal, toate acestea repetându-se în buclă până la momentul zero, numit Go-Live – momentul în care noua platformă sau noile funcționalități ale sistemului deveneau operaționale iar vechiul sistem era pensionat.

Preparativele pentru migrare erau în toi la începutul acelei veri. Trainingurile se țineau la București, în Centrală, dovadă a logicii bancare incontestabile: în loc să deplaseze un trainer sau doi în fiecare regiune, asigurându-le doar lor transport și cazare, s-a considerat mai oportună varianta de a trimite fiecare angajat la București, rând pe rând, banca plătind astfel cazare și transport pentru câteva mii de persoane în total. Sucursala în care lucram încerca să răzbească cu minimul de angajați necesar derulării activității. Fiind o perioadă în care concediile de odihnă erau tot obligatorii, în sucursală rămânea o mână de oameni: cei care nu erau plecați la training, erau în concediu. Era mult de lucru, procesam operațiunile în sistemul actual apoi seara le simulam în mediul-test pentru a verifica dacă și cum funcționează acesta. Clienții nu aveau habar despre migrări, erori de sistem, plecări la training și alte probleme adiacente cu care ne confruntam, nu părea să le pese și nici nu încercau să fie rezonabili. Am reuşit să rezist eroic o perioadă în condiţiile astea, apoi corpul a început să-mi transmită discret s-o iau mai uşor. M-am pomenit cu un nod în gât, nod care nu dispărea nici dacă beam apă, nici dacă mâncam. Ba mai mult, la fiecare înghițitură simțeam cum mi se rostogolește pe gât o arsură ca un boț de pastă de dinți din aceea ultra mentolată. În timpul consultației, medicul a părut că ezită și m-am întrebat dacă punea diagnosticul diferențial între sindrom anxios și reflux gastro-esofagian. Am primit un inhibitor al secreției gastrice și recomandarea de repaus psihic câteva zile, fără cafea, fără băuturi acidulate, fără nervi, fără stres. Adică două zile de concediu medical, pentru că în bancă nu exista opțiunea „fără nervi, fără stres”. Știam că pășesc pe teren minat: concediul medical era un tabu, mai ales în contextul rarefierii personalului din cauza trainingului pentru migrare. Am decis să îmi asum riscul și am stat acasă două zile; nu părea să se prăbușească lumea și nu am auzit ca banca să dea faliment în absența mea. Când m-am întors la birou nodul din gât se estompase; între timp, colega din dreapta plecase la training la București. Rămăsesem singura de la Front Office care se ocupa de carduri și care știa să rezolve problemele legate de carduri. Nu am primit observații, aluzii sau reproșuri mascate pentru cele două zile de medical; părea că nimeni nu îmi observase lipsa, sau cel puțin așa am crezut.

Săptămâna care a urmat nu mi-a fost deloc favorabilă, am căzut răpusă ca o potârniche în zbor – febră 39º C și dureri musculare ca „bătută de Mafie”. Am încercat să-mi ignor starea de rău și să lucrez în continuare, nu ar fi fost prima dată când o făceam. Nu am putut, febra mea era subtilă ca o cărămidă zburătoare, mă dobora de pe picioare. Am zăcut în pat o săptămână, febra nu a cedat, radiografia pulmonară era normală, nu aveam pneumonie, nici alte simptome, analizele de sânge aveau valori normale, starea mea era în continuare alterată. Poate era gripă – durerile musculare ca „bătută de Mafie” sunau a simptom specific gripei, nu? Totuși, cine face gripă în iunie? Era iunie și nu mă puteam ridica din pat din cauza febrei. Eram din nou în concediu medical și eram conștientă că de data asta nu mai aveam cum să scap nepedepsită. În curând urma să plec la training la București iar eu nu puteam nici să mănânc mâncare solidă, beam supă strecurată și aveam tot timpul gust amar în gură, probabil de la algocalminul pe care îl luam ca pe Tic-Tac. Până la urmă am primit diagnosticul de viroză, stai liniștită, odihnește-te, hidratează-te și o să-ți treacă; eram convinsă că, de fapt, se acutizase în mine febra migrării, nu la figurat, la propriu vorbind, în cel mai literal sens posibil.

Febra a dispărut la fel cum se instalase, – brusc – și m-am trezit înapoi la biroul meu de la Front Office ca și cum nici nu mi-aș fi petrecut o săptămână în pat cu frisoane-transpirații-frisoane-transpirații și supradozând antipiretice. Știam că vor fi unele represalii împotriva mea, concediul medical nu avea cum să fie trecut cu vederea, provocasem mânia zeilor bancari și urma să suport consecințele. În primele zile post-febrile Cei-de-Sus au părut că mă ignoră cu ostentație, atunci am fost sigură că urmează să se întâmple ceva – întotdeauna când erai ignorat cu ostentație ți se pregătea ceva. Într-o dimineață am fost convocată într-un birou al Celor-de-Sus și, fără prea multă introducere, mi s-a pus în vedere că voi fi transferată la o agenție pentru că „nu mai fac față ritmului de muncă și provocărilor din sucursală„. Transferul intern era cel mai la îndemână instrument de care puteau uzita Cei-de-Sus ca pedeapsă, aveam o clauză de mobilitate în contractul de muncă – puteam fi transferată în bancă oriunde se considera că e nevoie de mine. Nici măcar nu era necesar să mă transfere într-o altă localitate ca să-mi dea viața peste cap, era suficient să mă trimită la o agenție fără vad comercial care opera doar schimburi valutare – un loc în care era cvasi-imposibil să-ți îndeplinești targetul.

– Nu vreau să mă mut din sucursală, am răspuns, deși nu fusese o întrebare.

Chiar nu voiam să lucrez într-o agenție. În sucursală munca mea se concentra pe operațiuni de Front Office și eram specializată pe problemele de carduri, o minusculă felie din salamul bancar. În schimb, angajații agențiilor se ocupau concomitent de credite, casierie, Front Office, Back Office, secretariat și orice altceva mai impuneau împrejurările – un soi de varză călită în cuptorul operațional.

– Ești epuizată. Nu mai faci față aici, mi s-a repetat. Te vei muta la agenție.

Cu alte cuvinte, ne-am folosit de tine și de orele suplimentare pe care le-ai prestat iar acum, când ai rămas fără forță vitală, ne debarasăm de tine, te alungăm într-o agenție lăturalnică în care nu intră niciodată clienți și te înlocuim cu cineva proaspăt.

– O să îmi revin. Sunt obișnuită cu ritmul din sucursală și cu exigențele de aici.

– Ai avut recent două concedii medicale, nu e evident că ești depășită de ritmul în care se lucrează aici?

În traducere: ai avut tupeul să îți iei nu unul, ci două concedii medicale, două!, este inacceptabil, în sucursală vii la muncă și când ești bolnavă. Dacă nu înțelegi asta, înseamnă că locul tău nu este aici și de aceea te transferăm. Eram așadar pedepsită pentru tupeul cu care îmi luasem concediu medical când fusesem bolnavă. Transfer includea poate și o particulă mută, subînțeleasă – disciplinar, ceea ce nici unul dintre Cei-de-Sus nu avea să rostească vreodată cu voce tare; sintagma „mutare în agenție” era un eufemism.

– Nu vreau să mă mut la agenție, m-am încăpățânat.

– Ei, haide. O să vezi că îți va fi mai bine. Este pentru binele tău.

Sigur că numai sănătatea mea îi preocupa pe Cei-de-Sus, transferul era un act de absolut altruism făcut doar întru beneficiul meu și din care ei nu obțineau nimic. Îngrijorarea pentru starea mea îi împingea să îmi aștearnă un covor roșu până la prima agenție ieșită în cale, unde eu să pot dormi liniștită la birou, fără să mă stresez, fără să lucrez, încasând doar salariul.

– Nu ești curioasă la ce agenție?

Nu, deloc. Dacă întrebam despre ce agenție era vorba, însemna că acceptam tacit ideea transferului.

– La agenția N, mi se spuse fără să întreb.

Era una dintre agențiile vechi, „cu tradiţie”, cunoscută de public, plasată strategic într-o zonă cu vad comercial, existau șanse să îți îndeplinești targetul. Problema era șefa de agenție. În urmă cu aproximativ un an, un angajat de acolo își dăduse demisia (un angajat dealtfel apreciat pentru performațele sale profesionale) pe motiv că nu se putea înțelege cu șefa. Nu reacționează la argumente raționale, cred că acestea fuseseră cuvintele lui. Băiețică, de cât timp lucrezi în banca asta? De vreo 6 luni? Ea lucrează de 6 ani. Fă-ți bagajele și eliberează biroul, replicaseră Cei-de-sus. Întotdeauna va prevala argumentul vechimii. Chiar presupunând că acel angajat avea dreptate și șefa de agenție se comporta irațional, cum puteai contrazice argumentul vechimii?

– Agenția N are nevoie de o persoană cu experiență pe Front Office. Te vei duce acolo.

– Nu vreau să mă duc la agenția N, am respins eu propunerea.

– De ce nu?

Ei, de ce. Demisia angajatului și zvonurile despre comportamentul șefei erau de notorietate locală. Nu aveam cum să știu care dintre cei doi avea adevărul de partea sa în toată povestea; în plus, adevărul e un punct de vedere. Se zvonea prin târgul bancar că în agenția N aerul era irespirabil, ca și cum ai lucra în mediu toxic, iar atmosfera – suprarealistă, aducând uneori cu filmele lui Tarantino. Știam că tonul face muzica și mai știam că, în cazul agențiilor, cel care dădea tonul era fără îndoială șeful de agenție. Oare toți trebuie să devenim tirani odată ajunşi într-o poziţie de putere, mă întrebam tăcut. Șeful trebuie neapărat să se încadreze în tiparul psihopatului de succes? Inteligent și carismatic dar amoral, lipsit de scrupule, de empatie, de emoții, de… umanitate? Toți se simt datori să devină la rândul lor așa, odată scăpați de vigilența ochiului malefic din Mordor și de sucursală? Pentru că acesta a fost singurul lor model de management?

– O să te integrezi în echipa agenției N, ai să vezi. O să înveți credite, casierie… full-option, continuă discursul Celor-de-sus.

Refuzam să cred că era adevărat, că eram izgonită de la Front Office-ul cu care mă obișnuisem, și asta numai pentru a constata că schimbam un dictator cu altul. În sucursală erau într-adevăr mulți superiori pe metru pătrat, însă și angajații erau numeroși; dura ceva timp până îți venea rândul să stai la colț pe coji de portocală pentru cine-știe-ce nu ai făcut bine/ai făcut prost/nu ai făcut suficient de repede, timp în care mustrarea se putea dilua destul de mult. În agenție erau 3-4 angajați plus șeful, iar dacă acesta se comporta ca un demiurg-de-birou și oferea gratuit lecții de intransigență… îmi puteam imagina ce fel de viață era asta. Nu aveam nicio încredere că aș putea lucra cu cineva care nu acceptă argumente raționale.

– Trebuie să existe o altă variantă. Înafară de agenția N, am urmat cu disperare stinsă în glas.

– Momentan nu avem altă opțiune.

Cei-de-sus îmi dădeau de înțeles că ședința se încheiase; refuzam să mă ridic de pe scaun. Nu voiam să plec din birou până nu se răzgândeau. Nu puteam.

– Poți să mai stai aici în birou dacă vrei. Însă decizia a fost luată, au spus, văzând că nu mă clinteam.

Au ieșit apoi și s-au îndepărtat agale. Nu era o practică obișnuită – un angajat muritor de rând să rămână singur în birourile Celor-de-Sus după ce ei plecau. Dar pentru mine nu erau împrejurări obișnuite. Să mă acuze de spionaj bancar, dacă vor, mi-am spus în gând, nu îmi pasă. Am privit o vreme afară, pe geam, la dimineața însorită de iunie și la oamenii care treceau indiferenți prin fața sucursalei.

Enough with smart. Give me kind.

De ajuns cu inteligența. Dați-mi bunătate. Omenie.

M-am mobilizat să îmi adun gândurile și m-am întors la Front Office. I-am trimis sms colegei din dreapta care era plecată la București la training: sună-mă urgent când poți vorbi. Aveam nevoie să îi aud părerea.

Poate nu e un lucru rău că te transferi. Poate nu pierzi nimic. Agențiile au mai puțin de lucru, ar spune ea probabil, după ce m-ar asculta concentrată.

E jobul meu. Aici, în sucursală. Nu e corect să-l pierd ca pedeapsă pentru un concediu medical.

Poate nu e o pedeapsă. În definitiv, ai de câștigat. E o șansă să scapi din Mordor și să ai o muncă mai lejeră, ar continua ea calm.

Va trebui să lucrez cu bani. Să învăț operațiuni de casierie. Și credite.

E o oportunitate. Vei învăța ceva nou. O provocare.

Mda, obsesia americană – să încerci mereu să te autodepășești și să fii altcineva decât ești… Deghizăm problemele în oportunități și provocări și atunci totul e ok.

E normal să îți fie teamă de nou, de necunoscut, ar adăuga ea cu seriozitate.

De agenția N mi-e teamă…

Cine zice că trebuie să fie agenția N? Sună un prieten. Think out of the box. Ieși din cutie. Fii cutia.

Conversația imaginară cu colega din dreapta m-a făcut să apuc cu înfrigurare telefonul. Fostul şef al departamentului Front Office (cel cu spartanii) fusese promovat, devenise Head of Agency la o agenţie nou-deschisă. L-am sunat și l-am rugat fierbinte să facă o solicitare ca să fiu transferată la acea nouă agenție pe care tocmai începuse să o coordoneze.

– Tu crezi că eu pot influența deciziile Celor-de-Sus? mi-a răspuns uimit. Foarte slabe șanse. Am solicitat și alți colegi pentru agenţia asta și transferurile nu s-au aprobat.

– Fă o încercare.

– …

– Te rog.

– Nu îți promit nimic, oftă el.

Nici nu voiam promisiuni. Știam însă cu certitudine că el nu se încadra în tiparul psihopatului de succes – deși inteligent și carismatic, nu era tiran și reacționa la argumente raționale, deci aveam toată încrederea că pot lucra cu el. Fie și la agenție. Asta era ceea ce trebuia să fac. Să nu mă mai agăț de Front Office. Să nu mă mai comport ca o victimă care, după ce a fost răpită și ținută prizonieră ani de zile, dacă e eliberată, tot la răpitor se întoarce, pentru că e singura realitate în care știe să existe. Să renunț la munca în regim de lagăr. Să mă desprind de sucursală și de ritmul de lucru care, sincer, mă îmbolnăvea. Prea mult timp îl lăsasem să mă îmbolnăvească.

După câteva zile am fost din nou convocată de Cei-de-Sus. Mi s-a explicat că datele problemei se schimbaseră, postul de la agenția N nu mai era de actualitate. Mi se propunea acum o poziție similară la agenția ZT, deschisă recent, unde fusese numit Head of Agency fostul șef de la Front Office (!!!). Un zâmbet enorm mi s-a întins pe față, eram atât de surprinsă încât nu puteam reacționa, existau și vești bune în bancă? Nicio clipă nu am crezut că șeful agenției ZT le influențase în vreun mod decizia, nu eram așa naivă, deciziile Celor de Sus erau de un arbitrar demn de Hunger Games. Poate că el nici măcar nu făcuse solicitarea. Sau poate înfăptuise un miracol, cine știe.

O să stai la biroul de lângă geam, te poţi uita afară la porumbei… au urmat Cei-de-Sus pe un ton dispreţuitor-amuzat.

Superb argument. Irefutabil. Imbatabil. Da, de dragul porumbeilor o să accept transferul la agenţia ZT, fără îndoială cu asta m-au convins. Le cunoşteam dispreţul pentru agenţii şi pentru orice loc în care nu se lucrează atât de mult încât să îţi dea sângele pe nas de oboseală la sfârşitul zilei.

– Nu îmi plac porumbeii, am replicat scurt, oglindindu-le dispreţul în tonul meu.

Plus că nu vin la lucru ca să mă uit la păsări, am adăugat în gând. Ştiam că agenţia ZT numai de curând devenise operaţională, deci nu avea încă un portofoliu de clienți. Pe deasupra, era destul de prost plasată în oraş, vad comercial – nu prea. Probabil aveam să operăm toată ziua numai schimburi valutare, target – cvasi-imposibil de îndeplinit. Nu era o variantă prea grozavă însă toate astea erau detalii neesențiale pentru mine. Esențial era că urma să am un șef uman.

Am acceptat ușurată transferul, eram o vulpe-balon care plutea senin prin aer.

Porumbei, here I come.

Foto: Juniper Fox

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s