Goana după extras

În ziua de azi pare de neconceput să te duci la ghişeul băncii pentru fiecare plată pe care o ai de făcut. Există online banking, un instrument inteligent care îţi permite să efectuezi plăţile şi să accesezi extrasul de cont din propria sufragerie. Şi în perioada despre care povestesc eu băncile ofereau serviciul de online banking. Doar că în acele timpuri exista o oarecare reticenţă vizavi de tranzacţiile online pe motiv că nu ar fi sigure. „Dacă mă fură? Dacă hackerii îmi sparg contul şi îmi fură banii?” Unii clienţi se simt mereu furaţi sau în pericol de a fi furaţi. Întotdeauna există o posibilitate să fii furat, da. Aşa cum există posibilitatea ca hoţii să îţi spargă apartamentul. Care e, însă, probabilitatea să se întâmple asta? Şi are rost să renunţi să locuieşti în apartament doar de frica hoţilor? Alţi clienţi nici nu voiau să audă de varianta de a face ordinele de plată fără să se deplaseze la bancă. Pentru aceştia, mersul la bancă era o activitate care, într-o anumită măsură, le oferea validare ca business-men: erau oameni importanţi şi ocupaţi şi, ca orice oameni importanţi şi ocupaţi, veneau la bancă să facă operaţiuni iar la sfârşitul zilei se puteau gândi: ce important şi ocupat am fost azi, cu atâtea plăţi şi drumuri la bancă! Aveam clienţi care acceptaseră să vizualizeze şi eventual să-şi printeze extrasele de cont prin intermediul serviciului online banking, însă le aduceau la ghişeu ca să obţină semnătura şi ştampila băncii pe fiecare dintre ele, ca şi cum asta – şi numai asta – le-ar fi conferit autenticitate documentelor respective. Alţii nu ştiau să folosească internetul şi nici nu erau interesaţi să înveţe. De ce să înveţe? „Mă duc la fata aia drăguţă de la bancă şi ştie ea ce să facă, rezolvă toate problemele, e brici, de ce să-mi bat capul?”. Promovam intens online banking-ul, în primul rând pentru că ne simplifica munca. „Nu ar trebui să faceţi atâta reclamă la banking-ul ăsta pe internet”, mi-a replicat un client, cu o figură sastisită. „Voi nu vă gândiţi? Dacă toate firmele îşi fac banking pe internet şi nu mai vin la ghişeu, ce o să se întâmple cu voi? O să mai aveţi slujbe? O să vă desfiinţeze posturile.” Rezistenţa la schimbare, la nou, îmbrăca diverse şi surprinzătoare forme şi găsea tot timpul alte şi alte justificări şi argumente, ca orice rezistenţă. De cealaltă parte a ghişeului, noi, lucrătorii bancari, ne luptam să schimbăm mentalităţile.

24 decembrie, ora 08:30, banca nu era încă deschisă pentru public.  Agentul de pază împodobea tacticos bradul artificial pe care îl aveam în sucursală. Fusese o săptămână infinită. Majoritatea firmelor au concediu de sărbători, activitatea se suspendă înainte de Crăciun și se reia după Sf. Ion, de aceea trebuie rezolvate toate plățile, achitate facturile, virate salariile, ridicate extrasele de cont în săptămâna dinainte de Crăciun. Zilnic eram absorbită într-un hățiș de operațiuni curente din care nu reușeam să scap mai devreme de ora 19:00, iar ziua de ajun nu avea să facă excepție, eram convinsă. În fața ușii așteptau deja câțiva clienți doritori. Din când în când, câte unul mai nerăbdător trăgea de ușă să verifice dacă nu cumva s-a descuiat singură și poate intra. În bancă nu există concediu de sărbători. Toți angajații beneficiază de liberele legale (25 și 26 decembrie și, respectiv, 1 și 2 ianuarie) și atât. Nici nu ai voie să te gândești la concediu. Dacă pronunți cuvântul „concediu” în decembrie, undeva un zeu bancar moare.

Era liniște în sucursală, telefoanele nu începuseră să sune. Casierul-șef făcea alimentarea din Tezaur, hârâitul specific mașinii de numărat bani îmi crea o senzație de siguranță. De familiar. Ca atunci când eram mică și auzeam mașina de spălat cum învârte hainele și știam că sunt acasă. În bancă nu se ascultau colinde. Se încercase asta într-un an – o selecţie de colinde de vreo 35 de minute fusese uitată pe repeat timp de 10 ore şi, la sfârşitul zilei, mă ustura auzul. De atunci Jingle Bells îmi provoca furnicături sub piele şi dorinţa irezistibilă de a o lua la fugă.

La 09:00 fix agentul de pază a deschis ușile. Primii clienţi ai zilei au năvălit înăuntru. Câțiva s-au oprit la Casierie, restul s-au îndreptat apăsat către noi, Front Office-ul. Jucam în echipă completă – 5 consilieri vânzări și șeful de departament. Priveam hipnotizați cum se apropie clienții, ca o gloată furioasă. Fiecare hotărât să își rezolve problema cât mai repede, fiecare hotărât că problema lui e cea mai importantă și trebuie tratată cu celeritate. Toți grăbiți, fără timp, iritați că au fost ținuți în fața băncii, nemulţumiţi de locul de parcare, de trafic, de faptul că se află în bancă, nu acasă. Nici măcar unul nu zâmbea. The angry mob. Numai furcile și topoarele le lipseau. Șeful de departament, care stătea la primul birou, ne aruncă o privire rapidă și spuse pe un ton fără drept de apel:

– No spartan dies today.

Pe măsură ce orele treceau, forfota nu se domolea. Rezistam eroic pe baricadele Front Office-ului. We are Sparta. Coada şerpuia până în dreptul Casieriei. Aveam impresia că am o pădure de picioare în fața biroului, atâția clienți așteptau. La un moment dat mi-am ridicat privirea din monitor și am văzut un cap care se ițea curios din bradul proaspăt împodobit. Aveam un coleg nou care se ocupa cu promovarea depozitelor la termen și bradul era exact în dreptul biroului său. Din unghiul din care priveam eu nu mai vedeam deloc biroul și persoana, doar capul i se zărea ca și cum ar fi ieșit direct din brad. Un brad cu cap uman care dă telefoane și atrage fonduri noi. Era aproape ora 14:00. Domnul director se ridică plictisit din biroul lui cu pereți de sticlă ca un acvariu și se îndreptă cu pași vătuiți, de pisică, spre Front Office.

– Să plece acasă mașinile de gătit, spuse cu ostentativă nepăsare.

În sucursală exista o convenție tacită: în ajunul Crăciunului jumătate din personal putea pleca acasă la mijlocul zilei, neoficial, urmând ca cealaltă jumătate să facă asta în 31 decembrie, la mica înţelegere şi asigurând continuitatea operaţională, fireşte.

– Cine vrea să plece acasă la 14:00 azi? Cine e responsabil cu gătitul? continuă el cu aceeaşi indiferenţă studiată.

Nimeni de la Front Office nu s-a clintit. M-am uitat la colega din dreapta mea care verifica concentrată documentele pentru o deschidere de cont.

– Nu, a răspuns simplu, simțind că o privesc.

– Nu, am răspuns la rândul meu. Nu pot să ies de la lucru cât e încă lumină afară, izbucnesc în flăcări. Trebuie să aştept să se lase întunericul, am adăugat cu seriozitate.

Sarcasmul nu era încurajat în bancă, însă nici sancţionat sau condamnat. Directorul-cu-paşi-de-pisică a zâmbit scurt, amuzat de perspectiva izbucnirii mele spontane în flăcări la lumina zilei. Era şiret – ştia că prefer să îmi petrec ajunul aici, în sucursală, decât să fiu redusă la statutul de mașină de gătit, nu-i așa? Probabil se baza pe asta. Câţiva colegi de la Credite, o colegă de la Casierie, nişte colegi care urmau să plece seara din localitate au acceptat fără remuşcări propunerea de a termina lucrul la ora 14:00. Fraiero, m-am admonestat în gând. Ăsta nu e feminism, e prostie. Nu-i nimic, eu o să am zi scurtă în 31 decembrie.

Acelaşi hârâit familiar al maşinii de numărat bani. Bradul nu mai avea cap, probabil capul se dusese acasă. M-am uitat la ceas, era 17:15. Agentul de pază încuiase uşa, ziua bancară se încheiase. M-am ridicat de la birou şi m-am îndreptat spre încăperea pe care o numeam bucătărie. Stăteau la masă colega mea de la Front Office şi colega în vârstă de la Casierie, masa era plină de produse de la pomana porcului.

– Haide, trebuie să guşti! Sunt făcute de mine! o îndemna cea vârstnică pe colega mea.

Ştiam că ea, colega mea, mânca doar carne slabă (pui sau peşte), în niciun caz carne de porc.

– Nu, mulţumesc, nu vreau.

– Mă supăr dacă nu guşti.

– Nu vreau, mulţumesc. Nu îmi trebuie.

– Chiar o iau personal daca nu încerci, insistă casiera.

– Las-o, te rog, am intervenit. Ea nu mănâncă porc.

– Cum să nu mănânce porc? E cea mai bună carne!

Colega mea, tensionată ca un arc, o scrută cu privirea pe casieră. Cred că se întreba dacă merită efortul să rămână fermă în refuzul ei, cu riscul de a o jigni. Pick your battles, i-aş fi spus, fii precaută. Avusesem şi eu nişte disensiuni cu această casieră, urmarea? Orice virguliţă greşeam pe vreun formular destinat Casieriei, individa se ducea într-un suflet şi mă raporta la doamna director. Asta nu a avut darul de a-mi face viaţa uşoară, doamna director e blândă şi caldă ca zăpada.

– Uite, ia măcar nişte şorici. E foarte bun, continuă imperturbabil casiera. Tu vrei?

Am acceptat să gust o jumară. Colega de la Front Office oftă şi începu să mestece cu resemnare o bucată de şorici. Nu cred că mai avea putere să o contrazică, să o combată pe casieră. Părea aşa oropsită şi ogârsită în timp ce se străduia să concaseze şoriciul, parcă o vedeam pe fetiţa cu chibrituri a lui Andersen.

– Aici sunteţi?

Uşa bucătăriei se deschise la perete şi îşi făcu apariţia doamna director.

– Să vină una dintre voi la Front Office. Mai avem o clientă.

– Dar… e 17:30… am protestat eu.

– E o clientă importantă. Vrea doar un extras de cont.

Nefiind vorba despre operaţiuni de procesat, extrasele se puteau elibera şi dupa eod (end of day), prin bunăvoinţa noastră.

– Vin eu! se oferi repede colega mea şi scuipă discret şoriciul într-un şerveţel.

– Vin şi eu, am adăugat posomorâtă.

Nu aveam chef să rămân în bucătărie şi să fiu nevoită să mănânc vreun preparat din pomana porcului pe care fierea mea avea să îl respingă în cel mai scurt timp. În faţa biroului ne aştepta „clienta importantă”, patroana mai multor firme cu rulaje mari pe conturi. Colega s-a apucat să îi listeze extrasele de cont de la începutul lunii decembrie până în prezent. Imprimanta a început să duduie şi, deşi colega îşi păstra intact zâmbetul de vânzări, ştiam că pe dinăuntru duduie şi ea. În clipa următoare mi-a trimis un mail, obişnuiam să comunicăm în scris, chiar dacă ne aflam la un metru distanţă una de alta, ca să nu ne audă clienţii:

– Vrei să spui că tanti nu putea trăi ajunul fără extrasele astea?!

– Nu ştiu…

– Asta e acum prioritatea în viaţă? Să nu cumva să îţi petreci Crăciunul fără extrase de cont?

– Tare mă îndoiesc că în 24 decembrie la ora 17:30 ea se mai întoarce cu extrasele la firmă şi face înregistrările contabile. Probabil o să le arunce undeva pe un birou şi o să se uite peste ele după Revelion.

– Sigur că da. Dar de ce să nu vină la bancă să îi ţină pe angajaţi overtime pentru extrasele astea peste care nu se va uita până la anul? De ce să plece angajaţii băncii la o oră rezonabilă acasă, în definitiv pentru ei nu este Crăciunul, nu?

– Ştii ce cred că face cu extrasele de fapt? Le atârnă în brad. Da, cred că nu are globuri şi beteală şi împodobeşte bradul cu ele. De aceea nu poate petrece Crăciunul fără ele.

– Mda, ăsta trebuie să fie motivul. Altfel nu văd în ce constă urgenţa.

– Era un film, Goana după cadou, îţi aminteşti?

– Da, îmi amintesc.

– Well, în cazul nostru e goana după extras…

Colegul de la IT, în drum spre ieşire, ne aruncă o privire întrebătoare văzând că încă mai aveam clientă, deşi programul cu publicul se încheiase la ora 17:00.

– Duceţi-vă acasă, ateilor, spuse el în timp ce îşi arunca geanta de laptop pe umăr.

Ştiam că nu la noi se referă. Clienta importantă nu a prins aluzia. Sau s-a prefăcut că nu o înţelege.

– Când terminaţi aici, să veniţi la mine în birou, răsună din nou glasul doamnei director.

– Ce crezi că vrea? Despre ce mai poate fi vorba la ora asta? îmi scrise colega un nou mail.

– Nimic bun, am asigurat-o.

Doamna director blândă-şi-caldă-ca-zăpada nu te cheamă în biroul ei ca să te felicite. De regulă, e una din două situaţii posibile: 1. ai făcut ceva greşit/prea încet/ai uitat să faci ceva şi te cheamă în birou ca să te certe sau 2. mai are să îţi dea de lucru. În seara aceea a fost varianta 2 – ne mai dădea de lucru.

Clienţii importanţi primeau de sărbători, simbolic, un pachet cu cozonac, o sticlă de vin şi o felicitare din partea băncii. Aceste pachete erau predate în sucursală, pe măsură ce clienţii veneau la ghişeu pentru operaţiuni curente iar dacă nu, directorii şi Relationship Managerii se ocupau să le ducă la sediul firmelor.

– Au rămas nişte pachete-cadou neridicate şi trebuie să ajungă la clienţi în seara asta. Aşa scria în instrucţiunea venită din Centrală – să fie predate înainte de Crăciun.

– Crezi că mai găsim pe cineva la firme la ora asta în 24 decembrie? întrebă suav colega mea, într-un moment de speranţă trecătoare.

– Sunaţi şi vedeţi, replică placid doamna director. Sunt cinci pachete, două dintre ele o să le duc eu, clienţii sunt relativ aproape de zona în care locuiesc. Restul încercaţi să le rezolvaţi voi. După Crăciun o să vină celelalte pachete – cu calendarele şi agendele personalizate – şi va trebui să le predăm şi pe alea înainte de anul nou. Deci vă rog să vă ocupaţi. Firmele sunt în drumul vostru spre casă, trebuie doar să faceţi nişte opriri şi să le predaţi clienţilor, nu vă cere nimeni să traversaţi oraşul în traficul ăsta. Sau aveţi planuri pentru seara asta?

Nu, sigur că nu. Cum aş putea avea planuri pentru seara de 24 decembrie? Ce fel de angajat aş fi? Doar am o responsabilitate faţă de bancă. Altceva nu contează. Doamna director a luat două din cele cinci pachete-cadou şi a ieşit. Mai eram în sucursală doar eu, colega mea, agentul de pază şi colega de la Back Office pe care urmau să o mumifice în bancă. Ea nu pleca niciodată acasă, suspicionam că nici nu are casă, ci doarme acolo, la Back Office, într-un pat improvizat din plăţi externe sau din rapoartele zilnice AML (anti-money-laundry). Cred că era deja trecută pe lista obiectelor de inventar, urma doar să fie mumificată în sucursală. Am sunat fericiţii câştigători ai pachetelor-cadou neridicate. La una dintre cele 3 firme nu a răspuns nimeni, la celelalte două, da – aveau Christmas Party sau ceva similar.

– Unul tu, unul eu, mă îndemnă colega de la Front Office în timp ce ieşeam grăbite din sucursală, un pic după ora 18:00.

– Uite cum, pe lângă performaţă, livrez şi pachete-cadou…

– Ar trebui să impunem nişte limite… Nu crezi că se cam abuzează de disponibilitatea noastră?

– Ba da. Dacă ne spunea cu câteva ore mai târziu, ne îmbrăcam în roşu şi le aruncam clienţilor pachetele direct prin horn.

– Mda. Din păcate, nu cred că mai sunt multe clădiri cu horn, punctă ea.

Aerul era rece şi uscat. Tare mi-aş fi dorit să ningă, însă nu ningea aproape niciodată în decembrie în oraşul ăsta, era la fel de tabu cum era concediul de sărbători în bancă. Căram cu obidă pachetul, era greu şi mă dureau picioarele. Am fost tentată de mai multe ori să îl arunc în marginea drumului şi să plec acasă. Clientul la care trebuia să ajung era o firmă de avocatură/consultanţă financiară, într-adevăr sediul se afla în drumul meu spre casă. De unde cunoştea doamna director acest detaliu? Din fişele de instruire periodică pentru protecţia muncii. Toată lumea trebuia să le completeze cu traseul spre casă astfel încât, dacă Doamne-fereşte nu ajungi la lucru într-o zi, să ştie banca de unde să înceapă să te caute.  Am ajuns la firmă şi am predat pachetul-cadou cât am putut de repede. Avocaţi, asistenţi juridici, economişti, consultanţi financiari, toţi purtau coifuri de petrecere, se auzea muzică şi mirosea a vin fiert cu scorţişoară. Buna lor dispoziţie nu m-a molipsit, dimpotrivă, mi s-a părut artificială şi forţată. M-a obosit.

Când am ajuns acasă tot ce îmi doream de la viaţă era să mă descalţ iar cel care a inventat tocurile – să sufere. Nu aveam brad, în frigider mai era doar un borcan vechi de unt de arahide, o crema hidratantă (cremele de faţă se păstreză mai bine la rece) şi o singură sticlă de apă minerală. Atât. Ar fi trebuit să mă duc la cumpărături, de ce am amânat pe ultima secundă? De Crăciun o să rămân fără apă minerală. Nu pot să mă mai duc la ora asta la cumpărături, dacă aş face-o, cu ce aş fi diferită de clienţii care apar la bancă în ultimul ceas al ajunului ca să ceară extrase de cont?! Ei bine, o să îmi raţionalizez apa, o să o beau conform principiului „use it wisely”! Nu pot să fiu… client, ce ar spune asta despre mine? Ştiu că unele supermarket-uri au program de lucru prelungit înainte de sărbători dar… şi angajaţii de la supermarket sunt oameni, sunt convinsă că vor să ajungă acasă. O să îmi cumpăr mâine apă minerală din benzinărie, la suprapreţ. M-am cuibărit comod pe canapea şi am mâncat o felie de pâine prăjită cu unt de arahide. Nişte redifuzări din Friends se derulau monoton pe ecranul televizorului, cu volumul la minim. Crăciun liniştit, am primit sms de la colega mea de la Front Office. Da, Crăciunul e despre linişte, am aprobat în gând. M-am gândit o clipă la colega pe care urmau să o mumifice la Back Office, oare ajunsese acasă? Cu câţiva ani în urmă plecase din bancă, reuşise să îşi găsească job la o firmă, un job de secretară pentru că deh, la ce mai poţi spera după n ani de experienţă în bancă?… Plecase aşa cum se cuvine – cu the glow, cu CV-urile şi speranţele noastre. Apoi, cam după un an şi ceva, se reangajase în bancă, pe vechiul ei post. Nu se putuse adapta la ritmul în care se muncea în firmă, „nu se întâmpla niciodată nimic, simţeam că îmbătrânesc acolo”, ne-a povestit la întoarcere.

Trebuie neapărat să impun nişte limite. E numai o problemă de timp pâna banca devine singurul „acasă” pe care îl mai cunoşti. Un surogat pentru viaţă. Până înlocuieşte toate realităţile şi existenţele posibile, până coloana sonoră a vieţii devine sunetul maşinii de numărat bani. Ca o lavă se prăbuşi  această revelaţie peste mine. Am privit în jurul meu praful neşters de nu-mai-ştiu-când, absenţa bradului, luminiţele care clipeau vesel la o fereastră din blocul de vizavi. Apartamentul mi s-a părut străin şi ostil. Simţeam nevoia acută să ascult The speed of pain a maestrului Manson. Hai hai, nu e o piesă prea Christmas-inică.

Am adormit pe canapea ascultând în căşti Have yourself a merry little Christmas a lui Frank Sinatra. Ştiam că mă voi trezi a doua zi înainte de prânz, mahmură, deşi nu băusem nimic, nici măcar apă foarte multă pentru că am stabilit să o beau cu moderaţie.

Încă un Crăciun inutil. Inutil mi-ar fi fost şi bradul, nu am extrase de cont cu care să îl împodobesc. Capul sus, urmează end of year.

Foto: Marilyn Manson